Motto: „Îmi plac oamenii cu o singură față, Tu ești unul dintre Ei”
Viața îmi este brățara din cuvinte, Eu sunt o enigmă pe tâmpla iubirii cu… minte.
Privesc copacul iubirii, se zăresc doi muguri pe un ram, două inele de argint în caligrafia trupurilor dintr-un Colț de Cer, Eu și Ea, clipe dintr-un calendar. Superbă imagine, două mâini, un magic destin!
– Slavă Ție, Divinitate!
Cu ochii minții culeg dintre necuvinte cuvântul, dreptul la visare, am găsit locul unde s-a născut dirijorul șirului indian de gânduri. Într-o primăvară, din Săptămâna Mare, Bunul Dumnezeu mi-a dăruit picătura de apă care a salvat fructul vieții, un autograf pe pagina destinului. În temporala-mi simplitate, din universul trăirii, am devenit cel mai iubit vis al sânilor toropiți de pasiune, de dorințele cu decolteul din flori de mac.
– Reverență, femeie din timpul atât de mult așteptat!
Cu un oftat vorbit, lacrima peniței scrie un alt eseu, un eseu dedicat femeii cu chip rubensian, cu suflet angelic, o ființă aparte din lumea metaforei pe care o iubesc mai presus de mine, de Eul cuvintelor din firesc. Între suflet și trup cuvintele leagă iubirea în cel mai frumos evantai al minții, e o lungă linie melodică a celui care se dăruiește bucuriei pentru un superb întreg, femeie și bărbat, o cunună din flori și jad.
– Cum să te scriu, femeie cu rochie din verde viu?
– Cu ortografia sufletului și prin coregrafia trupului?
Priviri „complice” își desenează dorințele, în camera albă „plutește” pasiunea, fără nici un cuvânt senzualitatea trupurilor se dezlănțuie pe scena imaginației unicului regizor, atracția născută din compatibilitatea lăsată de Eul din Eu. Muzica șoaptelor ne conduce pe ringul de dans al celor mai frumoase sărbători din viața trăită în ritmul inimilor gemene.
– Ce pot să fac?
– Nu mă pot întoarce în timp să fiu iarăși tânărul sprințar, așa că visez și tresar.
Privesc ceasul, timpul îmi este un bun prieten, ieșim împreună la plimbare în jurul Lacului Chindiei. Este rece afară, o rază de soare îmi atinge fruntea și mângâierea ei mă trimite în lumea cuvintelor. Mă așez pe o bancă de pe marginea lacului și caut în rucsac caietul pe care scriu povestea iubirii. Nu apuc să scriu decât un cuvânt. Un fost coleg de facultate îmi spune cine a „plecat” în altă lume sau pe alte meleaguri. Mă întristez și închei rapid conversația, scuzându-mă politicos, plec la plimbare. E tristă lumea, Eu vreau să zâmbesc, să trăiesc fiecare clipă, să iubesc. Îmi „arunc” rucsacul pe umăr și-mi adun gândurile într-un eseu de sărbătoare. Pornesc spre Centrul Vechi la o terasă a amintirilor. Acolo voi servi un ceai de mentă, alcoolul îmi este interzis pe viață, niciodată nu mi-a fost o dorință.
– E mult mai bine așa, nu-i așa, condei din vis, partener de la propria-mi masă?
Scriu și tot scriu, cuvintele curg precum râul de munte, râul de la a mea mireasă, ape profunde. Pe fundal se aude discret o melodie a tinereții din vremea când eram DJ, din vremurile când pletele erau încâlcite de vântul hoinar. Ce amintiri, ce adieri din timpurile când nu-mi păsa de trecerea acelui timp! Azi… Oftez! Se aude oftatul și la masa vecină, acolo unde băutura „vorbește” în locul tinerilor. Plătesc ceaiul și pornesc pe strada mea, fiecare părticică din drum are o istorie, e sculptată în memoria scorpionului melancolic. Mă cuprinde nostalgia, mă poartă spre vremuri apuse, așa că măresc pasul și mă îndrept spre răsăritul de mâine, merg spre îmbrățișarea celei mai importante ființe din elegia înserării, femeia floare, floarea de colț. Zâmbetul ei mă trezește la realitate, o realitate superbă, e îmbrăcată în haine de sărbătoare, e prezentă în fiecare clipă, e aici, e acolo, e pretutindeni.
– Cum să nu zâmbesc?
– Cum să nu fiu fericit în Săptămâna Mare?
Vali NIȚU este jurnalist, poet, eseist și redactor-șef al revistei Impact…
Facebook
WhatsApp
TikTok
