SÂMBĂTA SPAȚIULUI PUBLIC – Ștefan BRATOSIN – Veșnică pomenire

Occidentul cere odihnă, iar Orientul promite amintire. „Requiem aeternam dona eis” – dăruiește-le odihnă veșnică. „Veșnica pomenire” – fie ca ei să fie amintiți veșnic. Două rugăciuni, două antropologii, două moduri creștine de a nu crede pe deplin în înviere: ne sărbătorim morții în mare parte pentru că ne îndoim că Dumnezeu are grijă de ei și ne aranjăm să-I luăm locul. Și care este scandalul? Azi, 7 noiembrie 2026, biserica își comemorează morții într-o țară care a pierdut aproape un sfert din populație în treizeci de ani: trei, patru, șapte milioane – nimeni nu știe exact – de cetățeni exilați, expatriați. Majoritatea nu se vor mai întoarce niciodată. Unii revin în sicrie de zinc. Dar în pomelnicul de azi, există doar decese confirmate. Niciun nume pentru cei care au plecat în Italia, Spania, Germania, Franța, Statele Unite ale Americii sau aiurea. Ritualul recunoaște diaspora doar după ce și-a făcut bagajele. Atâta timp cât trăiește și trimite bani, nu este nimic. A fost ștearsă de pe lista celor prezenți fără a fi adăugată pe lista celor decedați. Aceștia sunt morții vii: cei care au fost îngropați fără a fi îngropați. Pentru morții morți, biserica oferă statului un serviciu pe care nu-l mai putea îndeplini singur: gestionarea memoriei. Statul și-a externalizat morții, iar aceasta se plătește prin autoritate morală. Rezultatul este că acum cei vii sunt vorbiți doar prin intermediul morților. Referendumul privind familia? Arbitrat prin genealogii. Suveranitatea în ascensiune? O tanatocrație, patria ca un osuar de apărat împotriva străinilor vii. Credința devine ideologie.

Ideologia, aici, este funerară. Sartre, în „Ființa și neantul”, rostește o frază care ar trebui afișată deopotrivă în primării și biserici: a fi mort înseamnă a deveni pradă altora. Decedatul nu mai are nicio substanță proprie. Viața sa este opera supraviețuitorilor, care o cern și o trădează. Moartea nu este o stare a morților, este o operă a celor vii. Heidegger, mai subtil, amendează aceasta viziune cu un contur mai apăsat. Defunctul nu este absent ca un scaun gol. El este încă acolo în modul de a fi-acolo, iar supraviețuitorii sunt cu el într-un a „fi-cu-funebru”. Ritul, așadar, nu se preocupă de mort, ci de țesătura umană care îl înconjoară. Adevărat. Însă Heidegger era ateu, iar aici creștinul trebuie să reia controlul. Dacă singurul gardian al morților este comunitatea, atunci comunitatea este divinitatea lor, iar memoria lor este raiul lor. Promisiunea „memoriei veșnice” este o promisiune pe credit, asigurată împotriva unei evlavii care se prăbușește. Cine își va aminti, peste treizeci de ani, prenumele scris cu creionul pe această foaie de hârtie? Nimeni. O eternitate finanțată de generații care nu vor plăti.

Augustin, în „Cetatea lui Dumnezeu”, scria că moartea este dușmanul și că sufletul uman este muritor. La fel și Pavel pentru care ultimul dușman distrus este moartea, nu moartea „îmblânzită”, nu moartea ca „trecere”, nu moartea ca „soră”, ci moartea ca dușman. În spațiul public creștin românesc azi moartea se îmblânzește. Se îmblânzește cu grâu, cu vin, cu cântare de cor. Un spațiu care îl face pe dușman un oaspete. Și acest lucru este admirabil – cu o singură condiție: să nu confundăm îmblânzirea cu victoria. Cimitirul de la Săpânța, în Maramureș, unde crucile albastre poartă necrologuri umoristice scrise la persoana întâi știu aceasta mai bine decât biserica. Acolo, memoria nu minte, râde, deci rezistă. Propun să nu mai fim pioși și să devenim preciși. Să auzim, în aceeași propoziție, cele două necrologuri: morții morți și morții vii. Singurul lucru care merită salvat din ziua de azi este paharul oferit străinului, ospitalitatea pragului, care nu are nimic metafizic în el și care totuși este totul. Grâul împărțit nu a avut niciodată nimic de-a face cu viața de apoi.

Azi avem o lecție de gest de primit și o lecție de doctrină de dat. Nu este vorba de o sinteză concluzivă, ci de un schimb de ostatici între morții morți și morții vii. Mâine, mesele vor fi strânse, pomelnicul aruncat, boabele de grâu zdrobite pe trepte. Așadar, înainte de a pune totul la loc, haideți să recitim paginile. Și pentru fiecare, să ne întrebăm religios și politic: a murit sau pur și simplu l-am lăsat să plece?