TABLETA DE MIERCURI: Pompiliu ALEXANDRU – Cum se alege un rector?

Nu am pretenția în cele ce urmează să dau niște „sfaturi” – electorale și mai puțin – despre vreo „metodologie” după care se face alegerea unui rector al unei universități. Mă încumet la un demers care se dorește a fi mai mult teoretic. Ideea mi-a venit în urma articolului domnului profesor Silviu Miloiu de săptămâna trecută, în care a prezentat o situație de facto, extrem de acurat, a universităților din România. Dacă dânsul a prezentat lucrurile într-un stil pur istoric, analizând punctual situațiile și relațiile dintre ele, eu am să mă rezum la o analiză de idei.

Astfel, ideea de plecare este exact aceasta: cum își alege o elită profesională liderul? Se presupune că statutul unui profesor universitar este din capul locului unul deosebit, îndeplinind și punând în act o seamă de valori fără de care acest statut se desființează, se anulează. Cum alegem un președinte sau reprezentanți politici, nici acest lucru nu îl știm prea bine. Nimeni nu ne „predă” cum se fac aceste alegeri politice. Pare a fi o cunoaștere înnăscută din moment ce până și cel mai de jos cetățean al societății, care nu are habar nici de numele țării în care s-a născut, poate să influențeze această alegere, extrem de importantă pentru mersul unei întregi națiuni. Alegerile acestea se sprijină pe gusturi și pe afinități/animozități. Adică se sprijină în mod evident pe afecte. Din această cauză probabil că nu avem deloc o educare a procesului electoral, căci… de gustibus non disputandum est. Oare în același fel să stea lucrurile și atunci când se alege un rector? Adică reprezentantul celei mai înalte instituții educative pe care o poate avea o națiune se alege tot pe criterii legate de simpatie-frică-plăcere?

Aici situația este mult mai complexă. Iar dacă nu este astfel, sau se simplifică, sau se încearcă a-și lua model procesul politic, atunci se ajunge la derapaje mari, cu efecte dezastruoase. Nu alegem un rector așa cum alegem un primar! În cazul unei universități se impune calculul rațional și etic. Dacă unul dintre aceste calcule este eludat, se pierde posibilitatea de a alege cel mai mare bine pentru instituție! Ideea de bine primează într-o universitate, iar nu aceea de rău, mai mare sau mai mic, așa cum este prezentată situația în politică.

Ce presupune calculul rațional? 1. Se caută strategia, programul, schema de acțiuni pe care cei doi sau mai mulți candidați o propun. Cu cât această strategie conține mai multe promisiuni generale, cu atât este mai slab respectivul program. Facem o analogie; într-un trib, cel care își dorește funcția de conducător, și oferă promisiuni legate de mărirea gradului de fericire, recunoaștere („internațională” sau nu), cuceriri vaste, măriri de venituri neprecizate, cunoașterea în general etc., acesta prezintă de fapt un fals program. Cel care anunță punctual ceea ce urmează să facă, și mai ales cum face (sau dă direcțiile schematice ale unor posibile piste de acțiune), propunându-și atingerea unor scopuri posibile, realizabile și măsurabile în eficiența sau ineficiența lor, atunci acesta prezintă de fapt un adevărat program fiabil. Este vorba despre calcule strategice aproape precum cele militare, dar cu un grad ridicat de transparență! Educație fără transparență nu este educație. De fapt, la aceste strategii sunt invitați toți participanții la joc, nu doar cei care se izolează într-o bulă a conducătorilor, iar de aici apărând derapajele. În acest fel un rector nu este un general de armată care dă ordine și este deținătorul secretelor militare și care îi conduce orbește pe soldații de rând la bătălie. Ci este un lider de echipă, un conducător de șantier care este peste tot unde situația o cere și care are întreg proiectul pe umeri, care ajută și este ajutat de ceilalți jucători. 2. Calculul rațional presupune și o gândire de tipul jocului de șah. Ce mutări ar fi mai bune? Care strategie este mai eficientă pentru a ne atinge un scop precis? Cu ce piese lucrăm? Care este mai exact miza jocului? Ce se câștigă? Liderul acesta de echipă este ales și el în urma unei astfel de logici. Ce anume îl face pe X mai bun decât Y? Are o activitate universitară exemplară? Adică s-a rodat în cercetare sau act pedagogic într-atât încât să se poată spune că „știe exact cu ce se mănâncă” actul educativ și de cercetare în mod concret? A luat contact direct cu problemele de jos ale instituției? Cunoaște în mod real nemulțumirile unui asistent sau secretară? A dat dovadă până acum de îndeplinire a unei strategii de acțiune? A rezolvat probleme? Într-un cuvânt, a reușit „să construiască” efectiv ceva în trecut? Care dintre candidați a reușit mai mult și mai bine? (În niciun caz nu se caută explicația în termeni negativi, de genul: „care a făcut un rău mai mic?”) Nu poate fi gândit un rector rupt de activitatea de cercetare sau de predare! Nu este ca în politică, unde o abilitate hipertrofiată este bună în orice condiții, servind unor scopuri machiavelice mereu scuzabile, chiar dacă respectivul politican nu se pricepe la a construi nimic. Este ușor de testat acest fenomen în politică: ia-i cariera luminată a unui politician și vezi ce știe să mai facă apoi, mai are o meserie în care excelează? În cazul unui rector se impune obligatoriu această cerință de performanță în domeniul său. Funcția de rector nu este o funcție pe care trebuie să o ocupe cel abil politic, ci cel abil profesional, căci o universitate are totuși un domeniu restrâns de acțiune, unul care privește educația și instruirea studenților, a personalului didactic și cercetarea. Altfel instituția se transformă într-un teren de joacă al politicii, care vine cu tot arsenalul său de avantaje și, mai ales, dezavantaje. O universitate nu este o fabrică de făcut bani, un loc unde te poți îmbogăți ca în politică, ci este un loc care se construiește pe sine tot timpul, vizând valorile spirituale, intelectuale și utilitare.

Calculul etic are o semnificație care ține de domeniul pe care-l numim astăzi etică aplicată. Adică se gândește în mod rațional cu privire la utilitatea afectivă a unor alegeri sau opțiuni de acțiune. Se pornește de la primul element-axiomă în acest calcul: 1. Caracterul persoanei candidat. Nu suntem într-o logică a lui Machiavelli sau Mandeville, unde viciul sau lipsa de caracter/valoare pozitivă este la fel de bună, dacă nu chiar mai de dorit în actul politic. Aici jocul se sprijină pe valori clasice. Kant a vorbit într-o carte de-ale sale despre facultăți (în sens instituțional, nu psihologic) și universitate, făcând o excelentă trecere în revistă a justificării instituției universitare, a rolului său și a alegerii disciplinelor/facultăților pentru a conduce la o cât mai bună construcție a individului educat. Cizelarea educativă se face pornind de la caracter! Repet până la sațietate acea poveste emblematică petrecută în România regelui Carol, când acesta a tăiat panglica Universității din București. Rectorul de atunci, după ce a primit foarfeca cu care regele tăiase panglica, îi spune majestății sale: „Majestate, vă asigur că vom scoate din această universitate specialiști!” Iar regele îi răspunde: „Nu am nevoie de specialiști, ci de caractere!” O universitate are ca scop – cel puțin din modernitate până astăzi – așa cum sublinia Kant în cartea sa, formarea de caractere. Școlile profesionale scot specialiști! A nu confunda pe cele două! Iar formatorii de caractere, în mod necesar trebuie să aibă ceva „vechime și experiență” în cizelarea propriului caracter. A avea un caracter anume nu înseamnă a fi sfânt, desigur, căci acesta este perfectibil toată viața. Observă omul care învață din propriile greșeli, și vei vedea dacă are sau nu un caracter. A avea caracter înseamnă a avea o anumită ținută, cum se spunea cândva. De la cea vestimentară și a te înconjura cu oameni deosebiți, de a fi ca peștele în apă printre cei care alcătuiesc elita și până la a-ți recunoaște greșelile și a nu te deda la acțiuni imorale de dragul atingerii unui scop. Veți spune că dacă am lua în seamă acest criteriu în calculul nostru ar însemna să nu mai alegem pe nimeni, căci cu toții suntem imorali sau acționăm astfel. Aici intervine ideea de calcul despre care vorbeam mai sus. Există o cuantificare, o calculare a moralității și a imoralității. Există grade de imoralitate! Se poate justifica o acțiune imorală (în anumite limite, desigur) dacă aceasta aduce un mai mare bine; o spune orice teorie utilitaristă, nu eu! Ca în jocul de șah, caracterul unei piese are plusuri și minusuri. Ceea ce o face eficientă la un moment dat pe respectiva piesă o constituie poziția sa într-o anumită strategie. Dorim ca viitorul rector să ne ofere o stabilitate universitară în contextul universităților naționale/internaționale? Dorim ca viitorul rector să fie capabil să lupte eficient în diferitele partide aprige care ne plasează într-un fel de război, după cum arăta domnul Miloiu în articolul său? Atunci plasați alegerea dumneavoastră la masa rectorilor din țară sau din străinătate și faceți un exercițiu de imaginație cu privire la ce ar putea să facă acolo! Aveți vreun sentiment de jenă, vă simțiți rușinați de respectivul rol al reprezentantului ales? Atunci nu faceți pasul spre acolo; o spune un calcul simplu moral. Este potrivit caracterul acelei persoane în acel context? Sau plasați acea persoană într-o sală de ședință. O vedeți în chip de general care urlă la subalterni, amenințându-i sau punându-i să facă flotări, sau o vedeți autoritară, aducând argumente logice și respectând opiniile contradictorii ale celorlalți? Cum ar arăta, așadar, caracterul-în-acțiune al acestui viitor rector în diferite contexte?

În concluzie, cum se alege un rector? Calculând! Etic și rațional, în contextul utilității și obținerii performanței pe o anumită perioadă. Dacă se urmărește interesul personal, cel care se bazează pe satisfacerea unei dorințe individuale, care îți asigură personal un avantaj oarecare, prin negocieri și târguieli ca într-o piață liberă, atunci profilul alegătorului respectiv este unul de tip politic-economic. Interesul personal se bazează și el pe un calcul, dar de astă dată este unul strict afectiv gregar/primitiv (nu în sensul că persoana care se folosește de asemenea „argumente” ar fi astfel, ci afectul își extrage conținutul din această sferă primară a sufletului). Veți spune că și acesta este tot un calcul care există și se arată a fi valabil, iar alegerea unui rector este tot un act de tip politic. Da, numai că se impune din start o separație între politici. Una este politica maselor și alta este politica elitelor! Am auzit colegi care au spus: „care elite, domnule?! Ce, avem noi elite pe aici?” Desigur că acestea există și desigur că există și persoane „parașutate” în sistem, indivizi care nu prea înțeleg cum se construiește o universitate folosind instrumentele corecte, utilizate în ordinea corectă. Dar, oricum ar fi, nu uitați, așa cum Kant arăta când vorbea despre instituția universitară, că fără a presupune, a porni de la ideea de valoare înaltă pe care o îndeplinește un profesor universitar sau încearcă să o atingă, universitatea nu există! Atât timp cât acționezi, ca jucător sau ca alegător, având în minte faptul că întreg edificiul stă pe o valoare înaltă, care nu trebuie întinată sau destabilizată, lucrurile vor merge bine! Altfel…


Valeriana

Gurmand + Raiman
Daca ti-a placut acest articol il poti distribui:

Lasă un răspuns

Info politica de confidentialitate

Cititorii Gazetei - Google.com
Cititorii Gazetei - Trafic.ro