FRAGMENTARIUM – Ștefan POPESCU – Lumea, pe scurt…

Un cetățean fără gândire critică nu e un cetățean, e un corp inert, iar analistul şi comentatorul de politică externă care nu îndrăznește să pună în discuție diversele narațiuni nu analizează nimic: e inutil pentru a explica realitatea.

 

28 aprilie…  Zilele trecute, atenția publică a fost solicitată spre cazul Bulgariei, unde, în urma ultimelor alegeri legislative, ar fi fost instalat la conducere un presupus „pro-rus” – fostul preşedinte Rumen Radev. Acesta era detaliul care trebuia diseminat, contrastul cu Ungaria nemaiputând fi posibil în urma pierderii alegerilor de către Viktor Orban. Dar ce interes spre a privi lumea care ne înconjoară în condiţiile în care conflictul politic intern pare a fi unul existențial, în care Ioana d’Arc luptă pentru eliberarea Parisului şi a orașului strategic Orléans din mâinile invadatorilor englezi… Unde mai pui că invadatorii sunt sprijiniţi în interior de francezii din ducatul Burgundiei! În aceste condiții de luptă pe sol naţional, care nu îşi găsesc corespondenţa decât în Războiul de 100 de ani – evident, sunt ironic –, distanțarea de marile dosare internaționale și de temele europene abstracte devine aproape inevitabilă. Iar politica externă apare ca o extensie a competiției interne, activată doar atunci când servește bătăliei politice domestice. Nu este întâmplător că, în acest cadru, ultimii doi șefi de stat ai României (unul fost, celălalt în funcţie) nu au articulat o agendă externă ci acţiuni în exterior. Contrastul devine vizibil dacă privim ţări mai mici şi fără tradiţiile României. Finlanda, stat periferic de 5,3 milioane de locuitori, situat între Suedia și Rusia, își proiectează prezența internațională cu o consecvență aproape disproporționată față de dimensiunea sa. Președintele Alexander Stubb s-a aflat recent într-un turneu în Orientul Mijlociu, cu etape în Iordania și Egipt, iar anterior a efectuat o vizită densă în India, unde intervenția sa de la Raisina Dialogue din New Delhi a atras atenția prin claritatea sa strategică. Dar să privim şi în jurul nostru! Bulgaria — cu șapte guverne în ultimii cinci ani — a reușit, paradoxal, să își articuleze o prezență externă mai coerentă decât România. Vecina sud-dunăreană a reușit să obţină o poziție de vizibilitate în cadrul așa-numitului Consiliu al Păcii, inițiativa multilaterală a lui Donald Trump, și să avanseze simultan pe traiectoria integrării într-un cerc mai restrâns al Uniunii Europene: zona euro. Concluzia este cât se poate de clară pentru noi: între dezinteres și narațiuni construite pe baza unor diverse agende, în spațiul public românesc se proiectează un surogat de realitate geopolitică.

*

28 aprilie… Doamna Maia Sandu reia tema unirii Republicii Moldova cu România. Fără îndoială că orice român trebuie să sprijine interesele României peste Prut şi sa le considere în cadrul unui proiect național. Problema centrală nu este doar capacitatea administrativă sau economică a României de a integra teritoriul dintre Prut și Nistru, ci natura frontierelor care ar rezulta. O eventuală unire ar proiecta statul român direct pe linia de contact cu Transnistria, o entitate nerecunoscută internațional, dar susținută de Rusia. Cum s-ar articula o astfel de mutație teritorială cu arhitectura de securitate existentă – NATO/UE? Pentru că, ne place sau nu, este vorba de o schimbare de statut strategic pentru Romania.

*

30 aprilie… Două declarații venite din partea a doi șefi ai unor state vecine, Serbia și Republica Moldova, Aleksandar Vučić și Maia Sandu, se fac ecourile unor proiecte strategice cu privire la România. Cele două planuri, elaborate în afara României și a regiunii, nu sunt complementare. Mai mult, România nu este doar între ele – este terenul pe care aceste interese se întâlnesc. Ce ecouri externe se regăsesc în criza politică din România? Prin vocea domnului Vučić se întrevede o schiță de reorganizare regională venită pe filiera unor cercuri americane și care ar presupune constituirea unui grup restrâns de „cinci până la zece țări”, în care ar intra și România, ce ar urma să funcționeze sub „o puternică influență” a Washingtonului. Doamna Sandu evocă din nou tema unirii cu România cu scopul de a accelera integrarea europeană a Republicii Moldova. Poate că tumultul politic de la București, ruptura între domnii Nicușor Dan și Ilie Bolojan și chiar o anumită distanțare între președintele României și USR, să aibă și componente care se fac ecourile acestor planuri. Cele două planuri, deși necomplementare, chiar rivale, au totuși ceva comun în esența lor. În ambele, România nu este aleasă pentru ceea ce spune despre sine, ci pentru ceea ce permite: acces, utilitate pentru gestionarea zonelor de contact – Orientul Mijlociu, respectiv Israel, și Ucraina. Este o includere care nu ne oferă influență, ci numai o importanță instrumentală. Suntem văzuți astfel ca un element într-un joc care nu ne aparține, dar pe care îl facem posibil prin poziția noastră geografică și/sau prin statutul juridic, de membri UE. Să vedem mai întâi proiectul venit pe filiera americană, sugerat de altfel și de documentul Casei Albe evocat recent de Politico și în care există o listă de aliați model, între care România și Polonia, care ar trebui să beneficieze de un tratament american special, dar și o listă de aliați nefiabili. Un asemenea plan ar putea avea legătură și cu nevoia reconfigurării dispozitivului american de proiecție spre Orientul Mijlociu pe soluția de back-up – România, Bulgaria, Grecia, și evident, cu nevoia de a dispune în proximitatea și pentru securitatea Israelului de o prezență care să permită intervenția rapidă. Dacă acest plan, calibrat pe interesele americane, ne-ar înlătura pe termen lung îngrijorările față de revizuirea ecosistemului american de influență strategică, ne-ar distanța totuși de formulele europene privind o cooperare strategică întărită. Este posibil ca lipsa de promptitudine a domnului președinte Dan față de proiectul umbrelei nucleare franceze, deplasarea la Washington la primul summit al Consiliului Păcii, participarea distantă (online) la summitul franco-britanic pe tema liberei circulații în Strâmtoarea Ormuz să fie semnele unei preferințe pentru înscrierea în dinamica americană. În ceea ce privește declarația doamnei Sandu, și aici cred că trebuie să privim peste partea sentimentală. Doamna Maia Sandu reia, la anumite intervale, subiectul unirii Republicii Moldova cu România. Ultima dată, acum două zile, într-un interviu acordat cotidianului francez de referință Le Monde. Să spunem și că declarațiile domniei sale au loc în condițiile în care bazinul unionist de peste Prut este undeva la o treime din numărul celor cu drept de vot, iar un alt detaliu interesant este că această temă de discuție a fost lansată numai în presa străină. Cu alte cuvinte, destinatarii mesajelor sunt în principal în afara Republicii Moldova. De data aceasta, motivația unirii, în opinia doamnei președinte Sandu, ar fi legată, așa cum spuneam mai devreme, de accelerarea procesului de integrare în Uniunea Europeană. Ideea este seducătoare pentru toți cei care mai au o identitate națională și, evident, ne bucură sentimentele românești ale doamnei Sandu. Dar această afirmație conține și o simplificare, iar în politica internațională simplificările trebuie analizate, întrucât există riscul să mute complexitatea în altă parte. Să ne imaginăm așadar ce anume ar presupune materializarea unui asemenea act, dincolo de capacitatea administrativă sau economică a României de a integra teritoriul dintre Prut și Nistru. Capacitatea de integrare a României este importantă, dar nu decisivă. Miza cea mare este de natură strategică: natura frontierelor care ar rezulta în urma extinderii statalității românești dincolo de Prut și ce tip de expunere ar produce pentru România. Transnistria, o entitate nerecunoscută internațional, dar susținută de Rusia. Cum s-ar articula o astfel de mutație teritorială cu arhitectura de securitate existentă – NATO/UE? Pentru că, ne place sau nu, este vorba de o schimbare de statut strategic pentru România. Ce ar însemna pentru România trecerea de la statutul de stat cu frontiere universal recunoscute la cel de stat cu o frontieră contestată sau recunoscută numai de un anumit număr de state? Închei aceste rânduri cu o concluzie provizorie: România pare a fi văzută fie ca verigă într-o arhitectură desenată la Washington, fie ca element care să ofere profunzime strategică unei formule având în centru Kievul. În absența unei voințe politice clar formulate, întemeiată pe o strategie națională, riscăm să devenim mai degrabă spațiul de proiecție al altora decât autorii propriului nostru destin strategic.

Ștefan POPESCU este doctor în istorie la Sorbona, un foarte cunoscut analist politic și, desigur, absolvent  de CARABELLĂ târgovișteană…