Cum am mai vrea să ne fi clădit zidurile iubirii în jurul unor oameni, locuri sau întâmplări, când știm ce am avut ori ce-am fi vrut să mai avem: putere, abilități, înțelepciune, pentru a fi împăcați cu trecutul? Știm ce am lăsat pe unde am trecut și vedem că unele dintre acestea le mai știu și alții: am susținut, am încurajat, am mângâiat, am pansat răni, am ascultat confesiuni, am avut răbdare, am plâns sau ne-am bucurat alături de familie, prieteni sau cunoștințe.
Am vrut să fi ajutat la binele, liniștea, siguranța, împlinirea celor care contau pentru noi? Și totuși există și sentimentul că ceva s-a încheiat prea repede pentru că, oricât am fi dăruit, nu aveam cum să adăugăm timp, căci durata lui nu depinde de voința noastră.
Noi am vrea să rămână definitiv momentele în care dăm cu folos tot ce putem, dăm din inimă, instituim un spațiu luminos al stabilității, în care mult mai important este a dărui și unde prezența noastră poate fi ca o veste bună. Nu ne punem întrebarea de ce vrem să fie așa, știm însă că doar așa avem bucuria de a fi putut să facem ceva folositor pentru ceilalți. Adevărat este că nu-i avem în intențiile noastre pe toți cei cu care interacționăm, dar măcar câte puțin mai putem lumina o lume în care în tristețe, teamă, incertitudine trăiesc mulți oameni.
Câteodată, toți avem de suferit din cauza dorinței de distrugere, orgoliului, lăcomiei și pornirilor criminale ale contemporanilor. În prejma noastră se petrec tragice întâmplări, trădări, nepriceperi, inadecvări și ne întâlnim des cu sentimentul că cei care în care ne-am pus încrederea nu au știu ce să facă cu speranțele celorlalți.
Gabriela CRISTACHE este absolventă a Facultății de Filosofie și a fost dascăl de „Carabella”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
