TABLETA DE LUNI – Ionuț CRISTACHE – Pagini din… izolare

 

Gata cu realitatea teribilă, de fiecare zi… O trăim, e complicată, e fără rost să mai adăugăm ceva…  O perioadă, de acum înainte, vă propun, cu mijloacele modeste care-mi aparțin, atât cât pot, o poveste nouă… O să încerc să o scriu, de la o săptămână la alta… În izolarea necesară…

 

Fratele Iosif (trei)

 

Capitolul 2

 

Cu o lună înainte de a împlini 29 de ani, Ștefan s-a întors din Franța. Terminase stagiul de doi ani în Albania și era în căutarea unui alt loc de muncă, după jumătatea de an trăită într-un Paris pe care nu l-a mai recunoscut. Avea simțiri amestecate și confuze, recunoștea că și-a permis prea multe capricii, ar fi vrut să evadeze oriunde, dar îi lipsea chiar și o intrare simplă. Sau o ieșire? Continua să folosească vocea  egală, pe care o exersase în ultimii zece ani de prea multe ori.

A ajuns spre seară în orașul adolescenței, a luat-o pe o străduță care mirosea ca un șanț plin cu noroi, și-a amintit drumul spre școală, mereu cu spaima câinilor care-l mârâiau printre garduri. În apropiere, pe bulevardul străjuit de castani bătrâni și uscați, se auzeau claxoanele repetate ale mașinilor. Pe ziduri se împleteau trandafiri și ramuri noduroase, toate crescute în devălmășie, dar el nu vedea altceva decât petalele mari, umede, lăbărțate precum frunzele unui copac.

A luat o cameră la hotelul nou, care s-a construit chiar pe vechea lui stradă, pe locul în care a fost înainte casa bunicii din partea mamei, care-l crescuse pe Ștefan de la vreo trei ani. Tanti Gica, așa o striga toată strada, în anii prăbușiți în sărăcie și întuneric. El tocmai învățase, mai ales în ultimii ani, că martorul adevărat e întunericul nesigur al amurgului, dar și noaptea și toate câte vor învia odată cu ea. Un bătrân pe care l-a întâlnit pe străzile Parisului i-a spus cândva că și timpul, dar și începutul și sfârșitul tuturor ne fac să credem că omul este în veșnica lui pierzanie. Toate, adăugase el, se petrec ca și când în lume există un echilibru al violenței pe care nu mai suntem în stare să-l descoperim. Ar fi de ajuns să înțelegem totul, pentru a ierta torul. Așa să fie? Nu e mai adevărat că e suficient să înțelegi cum se întâmplă cu viața ta, pentru a nu mai ierta pe nimeni, niciodată?

Cu peste zece ani în urmă, profesorul lui de filosofie din liceu, care locuia chiar peste drum de bunica Gica, i-a dat să citească o carte, a purtat-o cu el, în bagaje, prin locurile multe ale studenției. O mai avea și atunci, în camera de hotel, se gândise să o înapoieze după atâta vreme, dar a aflat că vecinul era plecat de peste o lună în America, la un prieten. A sunat la poartă și i-a răspuns mama profesorului, care l-a cercetat pe Ștefan cu o stăruință delicată. A rămas multă vreme în camera hotelului, cu Lumea Sofiei, de Jostein Garder deschisă pe marginea patului curat și parfumat. Există nenumărate poveşti de care ne îndrăgostim şi pe care nu le mai uităm niciodată, iar întâmplările, faptele rămân întipărite în inimă, ca prinse în cea mai veche carte din lume. Mai există, de cealaltă parte, şi poveştile pe care încercăm din răsputeri să le uităm. Poveştile care, la vremea lor, nu au fost spuse prin cuvintele potrivite. Ce face însă, dincolo de felul în care rostim o poveste, să rămână alături de noi o trăire pe care ne promitem că nu o vom uita niciodată? Şi, tot dincolo de cuvinte, amintirea a ceea ce simţim se păstrează, fără ca noi să mai depunem vreun efort ca atunci când încercăm să uităm.

Așa simțea Ștefan, în Lumea Sofiei păşeşti ca într-o carte deschisă şi, în acelaşi timp, cea mai veche din lume. Ştii că păşeşti pe un tărâm care, în realitate, nu poate exista aievea. Dar te laşi vrăjit, foarte uşor, de felul în care îţi place şi ţie, naiv, să te plimbi alături de nişte aventuri pe care nu oricine le poate prinde atât de ușor. Filosoful Alberto Knox îi trimite Sofiei lecţiile-scrisori și, citind Lumea Sofiei , simţi de multe ori plăcerea scrisului, de parcă rândurile ar fi putut fi chiar ale tale, nepregătit încă să recunoşti faţă de tine că, de la primele pagini, ai devenit personajul principal. Atunci când visăm, păstrăm în amintirea noastră locuri dragi, iar Ștefan nu putea să uite cum, de multe ori, citind și recitind povestea, ieşea întâmplător în mijlocul unei păduri în care, pe lângă lumea Sofiei, se mai ascundea încă una, secretă și tulburătoare.

Se făcuse noapte și el continua să recitească pagini din cartea aceea. Fiecare nouă lectură înseamnă o plecare. Există atâtea feluri de a-ţi lua la revedere de la un om, însă nimic nu poate descrie felul în care ne retragem pe furiş spre o carte, spre alte locuri, spre alte lumi. Sunt căutări continue, sunt vânători după nişte răspunsuri pe care nu ştim niciodată dacă le vom găsi. În trecut sau în viitorul imaginat, mintea noastră încearcă în permanenţă să înţeleagă şi să cuprindă în ea lumi întregi. Refugiu, evadare sau formă în care singurătatea te lasă să crezi că nu eşti, realmente, atât de singur… „Am văzut în cazul lui Socrate cât de primejdios poate fi să apelezi la raţiunea oamenilor. Cu Iisus vedem cât de primejdios poate fi să ceri o dragoste necondiţionată pentru aproapele tău şi o iertare la fel de necondiţionată. Şi astăzi vedem cum state puternice tremură din toate încheieturile atunci când sunt puse în faţa unor cereri simple de pace, dragoste, mâncare pentru cei săraci şi iertarea statelor duşmane”. Să fii tu preocupat de tine, cât şi de celălalt, cât şi de lume, părea să spună cartea, eşti una cu lumea, eşti una cu istoria filosofiei care ţi se predă într-un mod atât de neaşteptat, neobişnuit şi, totodată, fermecător.  A ajuns la cuvintele pe care le învățase pe dinafară, de multă vreme: „După cât se pare, noi ne pierdem în decursul copilăriei însuşirea asta de a ne mira în faţa lumii. Dar prin asta pierdem ceva esenţial – ceva, un lucru pe care filosofii ar vrea să-l trezească din nou la viaţă. Căci undeva în noi, ceva ne spune că viaţa este o mare enigmă. Noi am trăit asta cu mult înainte de a fi învăţat să gândim”.

S-a făcut dimineață, i s-a părut ciudat să-și vadă locurile copilăriei de la etajul patru al hotelului, știa toate casele din stânga și din dreapta, nimic nu se schimbase în curțile mici, cu lucruri inutile, îngrămădite de-a valma, cu garduri prăbușite și bucăți de tablă spânzurate pe deasupra.

Seara i-a vizitat, în capătul celălalt al străzii, pe doctorul Vega și pe doamna lui, care i-a fost profesoară de franceză la școala generală. Ei l-au iubit pe Ștefan și, cândva, au vrut chiar să-l înfieze, atunci când mama i-a plecat undeva, în lume. Bătrânului doctor îi plăcea să vorbească despre misiunea lui trecută, adică, zicea el, să-ți afli fericirea în dreptul celuilalt de a se folosi de tine. Avea un metru și jumătate, se mișca fără încetare, era plin de filosofii personale și scruta orizontul, atât cât putea duce de la înălțimea lui neînsemnată.

–În general, l-a contrazis doamna, oprindu-l din verva sfârșitului de zi, deznodământul ocolește rațiunea. I-am spus, dragă Ștefan, de mai multe ori că se mișcă prea mult între îndoielile lui morale.

–Și acum mai credeți așa? a întrebat-o Ștefan, înconjurat de privirile lor calde. Eu îmi amintesc foarte multe din poveștile pe care le-am aflat aici, în curtea pe care n-am să o uit niciodată.

–Sigur, i-a răspuns doamna, deși astăzi mă cam îndoiesc că sinceritatea și credința ar fi același lucru. Și cine să mărturisească adevărul pe care-l găsește?

Doctorul era nerăbdător să-și golească paharul cu vin roșu, recoltă proprie, cum zicea. Erau de câteva ore în curtea mică, de la intrare, sub umbrela decolorată, la masa veche, cu aceleași scaune joase, rămase acolo din adolescența lui Ștefan. I s-a părut că și televizorul atârnat de fereastra bucătăriei era tot cel dinainte, la care au văzut zeci de meciuri cu miză, pătimaș comentate de, pe atunci, mai tânărul doctor Vega. Au ajuns și la crema de zahăr ars, așternută pe feliile coapte de măr, pe care Ștefan o mai visase, câteodată, în lungile lui plecări prin țări diferite și îndepărtate.

–Vezi, a zâmbit doamna, n-ai uitat specialitatea bucătarului. Tot dumnealui o face, dar mai greșește uneori, îi cam tremură mâinile și uită câte ouă trebuie să pună în cratiță.

–E la fel de bună, a zâmbit și Ștefan.

–Așa, a zis repede bătrânul, apără-mă tu, cine știe ce pățesc mai târziu…

Ștefan îi privea amețit de mirosul viței de vie de deasupra capului, ciorchinii copți deja atârnau semeți, iar lumea se rotea și ea și vuia domol alături, se auzeau rar mașinile pe bulevardul din apropiere, iar în pieptul lui pulsa ceva indecis, care părea doar o învolburare de toamnă anonimă. A ascultat liniștit cum erau umplute paharele de pe masă, cum mutau gazdele scaunele dintr-un loc în altul, iar întrebările doamnei s-au rătăcit prin amurgul căzut peste ei. Li s-a alăturat și vecinul de peste drum, pe care Ștefan îl știa foarte bine, era nenea Fane, lucrase cu doctorul în spital, asistent la pediatrie și, pe vremuri, îi îndesa lui Ștefan câțiva bani în buzunar, să-ți iei o carte, băiete, zicea de fiecare dată.

–Și ce-ai mai făcut? l-a întrebat nenea Fane, care nu știa povestea spusă mai devreme de băiat.

–Multe, a zis el, prin Franța, Albania, la New York, prin Italia…

–Ai împlinit 30 de ani? a întrebat doamna, ieșind pe ușa casei, cu un castron plin cu floricele calde.

–Mai am câteva zile…

S-a apropiat miezul nopții, televizorul mergea în gol, nu mai asculta nimeni vorbele scurse de dincolo de ecran, iar Ștefan le povestea încă despre viața lui, despre doctoratul obținut la Sorbona, despre cei doi ani la Tirana, ca asistent al secretarului general al ONU, dar și despre câteva din întâmplările ciudate care l-au însoțit. Era, totuși, fără gânduri, golit, ca o plantă înghețată. Sau doar ofilită? Căuta ceva printre istoriile trecute, grăbit să respire, deși ar fi putut să încerce și un fel de salvare, era locul cel mai potrivit pentru o speranță. Gazdele îi priveau ochii mari și umeziți de răcoarea nopții, o umbră îi acoperise toată fața și chiar trupul lui firav și aplecat spre marginea scaunului se dizolvase în lumina vagă a becului de deasupra ușii de la intrare. Căpătase o maturizare forțată, mișca repetat capul spre dreapta, cei trei bătrâni pricepeau greu că e complicat să trăiești altfel decât învățaseră ei, de mulți ani, pe strada plină cu locuințe înghesuite și colorate aiurea, acoperite cu tablă veche și ruginită pe la încheieturi. Era complicat să trăiești, dar toți aflaseră că trebuie să încerci să o faci cumva.

–Ce mai știi despre mama ta? l-a întrebat doctorul, atunci când doamna se apucase să strângă paharele și farfuriile goale.

–E tot acolo…

–La pușcărie, a strigat doamna, din bucătăria de alături, în care spăla deja paharele mici și castroanele albe, cu urme de cremă colorată. Cred că mai are vreo doi ani…

Ștefan n-a răspuns, erau toți trei, nenea Fane plecase de mult la culcare, niște oameni ghemuiți acolo, în curtea înghesuită din fața casei, care nu păreau nici curioși, nici întrebători, deși vorbele curgeau pe lângă urechile lor. Numai pisica albă, care se urcase peste  picioarele uscate ale bătrânului doctor Vega, torcea fericită într-o lume numai a ei, acoperită de noapte. Rar, și pisica suspina fără vlagă,cu ochii închiși, mișcând ușor din urechile înalte.

–Am ajuns în țară acum o săptămână, le-a mai spus el, aproape de plecare, se ridicaseră deja de pe scaunele din curte.

–Din Albania? l-a întrebat doamna.

–Nu, am mai stat șase luni la Paris.

Le povestise, mai devreme, despre istoria ultimilor șase ani. Din toți oamenii pe care îi cunoscuse se revărsase către el un entuziasm mărunt, Ștefan nu-l simțise ca pe o acceptare, ci doar ca pe o înșiruire spontană a propriilor lui convingeri. Bătrânii l-au însoțit până dincolo de poarta casei lor, păreau că și-ar fi dorit să nu-l mai lase să plece.

–Trebuie multă răbdare, dragul meu, a zis, fără legătură cu altceva, doctorul, sprijinit de poarta deschisă.

–Răbdarea e tot o formă de cunoaștere, a rostit Ștefan, de parcă s-ar fi simțit nevoit să mai rămână lângă ei.

–Ce-ai zis? a părut doamnă că nu înțelege.

–Nu vezi? a încercat doctorul să se strecoare între ei. Noi mereu credem că plecăm undeva, cât mai departe.

–Știți, le-a mai spus Ștefan, după ce s-au îmbrățișat, cineva credea că o călătorie adevărată nu poate să fie decât o întoarcere repetată.

–Frumos, a șoptit doamna, fluturând o mână mică și zbârcită, spre fața palidă a musafirului lor.

Ștefan a pornit încet spre hotelul din apropiere. Aldina, fata de care se îndrăgostise la Tirana, i-a vorbit cândva despre bizara lui introvertire, tu, i-a zis fata, ocolești mereu veselia oamenilor întâmplători din viața ta. Poate că mă gândesc adesea doar la mine, a recunoscut atunci Ștefan, și la nimic altceva. Și ce? Mi-aș dori o zi în care să mă despart de toate și de aerul vesel al celorlalți și de serile pline de hărmălaie ale prietenilor de o noapte.

A adormit abia spre dimineață, în tot restul acela de noapte au trecut salvările pe strada din apropiere, au urlat sirenele și au lătrat câinii de pe strada copilăriei lui. În ultima vreme, Ștefan a avut mereu un somn încordat, învățase singurătatea și să respire aerul greu al încăperilor schimbate la repezeală, printre bagaje umflate și haine înghesuite în cutiile tot mai mari.

Nu era vindecat după întâmplările cumplite din Albania, cele șase luni petrecute la Paris nu l-au ajutat să uite, i se părea că îl urmăresc figuri hidoase, umbre sinistre îl însoțeau peste tot, iar răzbunarea oamenilor negri îl pândea după fiecare colț de stradă. În orașul copilăriei și adolescenței s-a simțit tot singur, dar era primul lui timp așezat, fără teamă și fără gândurile negre dinainte.

În ziua care a urmat s-a întâlnit cu vechiul lui prieten, Iulian, fost coleg de liceu și, prin legături uitate, un fel de rudă mai îndepărtată.

–Poți să-mi spui cine m-a condamnat pe mine la tăcere? l-a întrebat Ștefan pe amicul din adolescența trecută atât de repede.

Erau în apartamentul de la etajul opt, al unui bloc din centrul orașului, Iulian a ajuns preot într-un sat din apropiere, se căsătorise cu o fată pe care Ștefan o cunoștea, locuise tot pe strada lui veche. Aveau o fată de șapte ani, care-l studiase indiferentă pe domnul trist, intrat în casa lor, fără să-i aducă măcar o ciocolată sau altceva, un mărunțiș, măi mamă, cum a auzit-o că-i spunea femeii în bucătărie.

–Dumnezeu? a încercat Iulian să-i răspundă.

–Poate, dar el este absent azi, s-a ascuns pe undeva.

–Nu ține, a zâmbit prietenul, e pariul lui Pascal… Chiar nu ține, știi cum îmi spuneai cândva, toți pariem pe certitudini cu o singurătate incertă.

Toate cuvintele se învârteau neterminate între ei, nimic nu mai era ca altădată, părintele Iulian îmbătrânise prea repede, Ștefan continua să o urmărească pe nevasta lui care-l privea ostilă, trântea ceva prin bucătărie, ieșea încruntată și se strecura pe lângă masa din sufragerie, pe care nu adusese nici măcar un pahar cu apă.

–Ai mai uitat și tu, a zis Ștefan, atunci când rămâneam împreună în grădina bunicii, până dincolo de miezul nopții, credeai altceva.

–Se poate, a bombănit celălalt, dar nu e un singur adevăr, iar Hristos nu s-a jertfit pentru ceea ce e frumos și pentru ceea ce e bun.

Și ce legătură avea cu discuția lor, tocmai întreruptă de cea mică? Ea a început să urle la tata, care i-ar fi luat tableta din dormitor și ar fi ascuns-o pe undeva.

–Dar nu e ușor să mori pentru ceea ce-i frumos și bun? a mai întrebat Ștefan, pe care fata l-a călcat peste degetele de la piciorul drept, a simțit o săgeată până în moalele capului, dar a rămas nemișcat, de parcă s-ar fi temut de strigătele ascuțite ale domnișoarei sclifosite de lângă ei.

–Poate că e, dar pentru cei săraci și slabi e tot mai greu…

Au rămas singuri, nevasta preotului și-a luat fiica și au ieșit pe ușă. Abia dacă l-a salutat pe Ștefan, trântind papucii peste parchetul cam murdar din hol. Iulian s-a schimbat puțin, după ce fetele lui, cum le numea, au ieșit din casă. I-a povestit lui Ștefan despre biserica nouă, din sat, la care se lucra de vreo cinci ani.

–Am obosit, am umblat pe la toate ușile după bani, după ajutoare. Când am reușit să adun câte ceva, m-a chemat șeful, mi-a luat din bani, n-am putut să scot un cuvânt. Banii?  La catedrală, dăm și acolo din ei, fiule… Asta e cu Prea Înaltul…

Prietenul de altădată vorbea de parcă ar fi crezut că e de ajuns să-l asculți ca să descoperi un fel de adevăr. Doar că avea o încrâncenare căutată și falsă. De fapt, între cei doi nu mai era nicio culoare veche, doar nuanțe țipătoare de cenușiu, erau numai umbre, multe umbre. Degetele lor mișcau bucățile de pâine, de pe masă, răspândite peste mușamaua colorată, preotul insistase să aducă ceva de mâncare, chiar dacă Ștefan protestase cu jumătate de gură. Era felul lui de a căuta mici încercări, mici tentații fugare, ceea ce-l făcea, ca întotdeauna, vulnerabil în fața lucrurilor pe care nu avea de unde să le știe. Vorbele vechiului prieten se reflectau într-o oglindă crăpată, agățată în spatele lui, peste peretele sufrageriei. Precis, și-a zis Ștefan, că a spart-o acritura cea mică, urletele ei i-au rămas înfipte în urechi.

După o lună, încă obosit și înfrigurat, s-a gândit să o caute pe bunica din partea tatălui, mama Victoria, așa cum îi zicea Ștefan. A petrecut multe vacanțe în satul mic, pierdut în defileul muntelui din centrul țării. N-a mai fost acolo de opt ani, dar vorbea des la telefon cu vărul Dimitrie, știa că bunica e încă sănătoasă, se mișcă prin curtea ei mare, în spatele casei era o grădină care urca spre pădure, pentru Ștefan era raiul pe pământ, în verile răcoroase în care bunica îl răsfăța cu bunătățile numai de ea știute. Înainte de a ajunge la ea, în Ardeal, s-a hotărât să mai petreacă alte câteva zile în orașul copilăriei. În aceeași cameră de hotel, în dimineața plecării spre satul bunicii Victoria, s-a întors cu spatele la fereastră, avea un aer stingher și copilăresc, el învățase că se pot petrece mereu și lucrurile rele, căuta o hotărâre și simțea cum se sufocă în hotelul ridicat peste grădina casei în care a trăit aproape 20 de ani.

S-a mai întâlnit cu preotul Iulian, în oraș, la o terasă.

–Ce zici, l-a întrebat el, dacă ai îndrăzni să ieși în întâmpinarea altui om, atunci încotro ai lua-o?

–Nu știu, i-a răspuns, ar trebui totuși să începem de undeva.

Au stat mult pe centrul vechi al orașului lor, nevasta l-a sunat de mai multe ori, dar Iulian nu i-a răspuns, chiar a închis telefonul și l-a ascuns în buzunarul pantalonilor.

–Așa e mereu, i-a zis el la plecare, trebuie să dăm de drumul drept la vreme.

Dar cuvintele lui sunau nu ca o dezlegare, ci ca o renunțare, ar fi vrut să fie altceva decât frica de cineva apropiat. Așa gândea și Ștefan, și el știa că dacă va mai cunoaște și altceva,  și-ar putea regăsi pacea care-l părăsise pe furiș.

A mers cu trenul toată ziua, vagoanele se târau ca o râmă groasă și obosită, scârțâiau și păreau gata să fie aruncate din șinele năpădite de iarbă uscată. A coborât într-o haltă prăbușită, cu lacăte mari peste ușa de la intrare. Era singur, în pustiul prin care alunecase înserarea, doi câini l-au întâmpinat plictisiți, fără speranța unei bucăți de pâine uscată. În halta mică, alunecată în malul cleios din spatele ei, Ștefan și-a așezat rucsacul greu pe umeri și a luat-o încet spre satul bunicii Victoria, erau patru kilometri până acolo, încă mai știa drumul pe care în copilărie l-a făcut în căruța bunicului, îi aștepta la tren de fiecare dată, atât cât a trăit. A mers greu prin șanțurile crăpate de ploile din ultima vreme, s-a împiedicat în bucățile mari de pământ și a alunecat în mișcări amestecate, ca un om amețit de boală.

A zărit în depărtare poza colorată a muntelui acoperit de pădurile prin care s-a plimbat de multe ori, în copilărie. Avea deasupra biroului din ultima lui casă, în care a stat cu Sibyle la Paris, în Montmartre, înainte de a se despărți, o fotografie mare, o stampă orientală cu flori de cireș și de măr. Uite, îi zicea fata pe atunci, poza asta îți spune totul despre deznădejdea din viața ta.

A ajuns la intrarea în sat, după aproape două ore de mers, cobora întunericul, umerii i se aplecaseră în greutatea poverii lor, dacă l-ar fi văzut cineva l-ar fi asemănat cu un moș gârbovit și fără putere. Casa bunicii era la jumătatea satului, Ștefan a privit aiurit locurile vechi, toate clădirile erau părăsite, găurile ca niște dinți cariați rămăseseră în locul ușilor și ferestrelor, urme de garduri și porți prăbușite erau învelite în bălării groase și pline de noroi închegat. Acolo unde știa el că se afla biserica mică și, alături, cooperativa de la care bunica îl punea să cumpere pâine și biscuiți nu mai rămăseseră decât pereții jupuiți și ușile peste care cineva bătuse în cuie niște scânduri putrezite și ele.

A recunoscut greu casa bunicii Victoria, în curțile vecinilor de altădată s-au adunat resturi de cărămizi și iarba înaltă se ridicase deasupra magaziilor prăbușite și ele. Poarta mică, de la curtea bunicii, se sprijinea într-o singură balama, iar din bucătăria de vară ieșea fum, un câine prăpădit l-a privit pe Ștefan, l-a adulmecat câteva secunde și s-a așezat plictisit în fața scândurilor care alcătuiseră, cândva, cotețul lui înghesuit. Bunica Victoria era așezată pe un scaun șontorog, te așteptai să se rupă în bucăți, s-a uitat la Ștefan de parcă ar fi privit prin el până departe, spre muntele din spatele casei. A tușit îndelung, apoi s-a șters cu o bucată curată de pânză.

–Ștefane, tu ești mamă? Mi-a spus Dimitrie că vii…

–Eu sunt, bunico, s-a gâtuit vocea nepotului, care a rămas cu rucsacul greu pe umeri, într-un echilibru întrebător.

–Dă aia jos, a mai zis bunica. Ce mare te-ai făcut, a spus, fără să se oprească, curăța un cartof cu un cuțit tocit, iar mâinile îi tremurau și cojile s-au adunat într-o grămadă, la picioarele ei.

Câinele se apropiase și căuta, cu botul umed, printre resturile strecurate în iarbă.

–O să stau mai mult pe aici, mă primești?

 

 

Lasă un răspuns

Info politica de confidentialitate

Cititorii Gazetei - Google.com
Cititorii Gazetei - Trafic.ro