TABLETA DE LUNI – Ionuț CRISTACHE – Golul din creierul mic

M-am uitat, din greșeală, la o recentă ședință de guvern. Doamna prim-ministru, intelectual de elită și mare vorbitoare de limbă română, zicea că problema cutare va fi discutată într-o ședință anterioară. O zi mai la vale, tot doamna noastră a grăit chiar așa: cred că caracterizarea cea mai bună ne-o face românii.

Am regăsit, printre notele mele de lectură din tinerețe, câteva reflecții morale îngălbenite de vremuri, dar revigorate de iarna tristeților noastre.

Vedeți dumneavoastră, întotdeauna prostul, atunci când are ceva foarte important să ne spună, își pierde coerența și consistența argumentelor, toată strădania sa intelectuală este subminată. Să te afli permanent în compania unui prost, ce soartă înfricoșătoare, rostea un personaj de poveste! Și mai șoptea, din marginea scenei, cu ultima putere din glas: condamnat pe viață să trăiești printre proști, ce soartă Doamne, ce chin… Uitați cum se mai spune, un nebun adevărat este conștient de rătăcirea sa, un prost nu e. Prostul nu pricepe cât de departe e de restul oamenilor, el a ajuns deja victima compasiunii, dar nu pricepe asta. E greu de cap, egoist și prea-plin de sine, aflat mereu la jumătatea unui drum, loc cunoscut sub numele de imbecilitate. E amăgitor și inacceptabil, poartă amprenta unei înțelepciuni duhnitoare, nu are, cum se zice, paie în păr și nu salivează decât la ore fixe și întunecate. De obicei, umblă printre oamenii normali înveșmântat în cele mai alese haine de gală. Are diplomă universitară, dar e apatic și nu înțelege prea multe lucruri. E indiferent, dar de nevoie, altfel i se zărește golul din creierul mic. Prostul vrea să fie mereu în centrul atenției, mai ales că nimeni nu are timp să înțeleagă ceva ce nu poate fi înțeles. Dă din cap, cu înțelepciune adormită, se străduiește să închidă repede gura, dar nu poate, cuvintele îi ies aiuritoare și incoerente printre buzele-i uscate. Prostul nu-și aude sunetul propriului glas, în afara zidurilor izolate ale casei sale, el nu înțelege nimic despre semnificația vorbelor, despre influență, posteritate și nici nu vede ambele fețe ale monedei. Și dacă este numai în trecere pe lângă tine, tot ai o bănuială corectă. Prostul este o pacoste, e obositor și, dacă a avut parte și de ceva educație, e urgia de pe lume, o etalează cu rostire răgușită și sfredelitoare pentru urechile interlocutorilor. Dacă e prost, în adevăratul sens al cuvântului, ar trebui să nu-ți mai petreci vremea cu el și ai avea puțină liniște. Deși, în fața lui, de obicei simți cum rămâi fără apărare. Prostul are mereu întipărită pe chip o expresie tâmpă, sumbră și lipsită de orice emoție, se holbează cu suspiciune la ceilalți, cu fața lui – de obicei – radioasă și unsuroasă. De fapt, prostul nu este doar incompetent și ignorant, pentru că ea, prostia, e un efect al încăpățânării și al blocării voluntare a unui individ față de multitudinea realului. Prostul e agresiv și pătruns de el, descurajează replica, pentru el orice achiziție intelectuală, dacă există, nu face decât să-i întărească toate convingerile pe care le-a dobândit. Așa se spune, prostul nu are conștiință de sine și nici complexe de inferioritate. Prostia e o boală fără leac. Prostul e infailibil, spunea un eseist francez.

Corect, cred că caracterizarea cea mai bună ne-o face românii!

 


Valeriana



Gurmand + Raiman
Daca ti-a placut acest articol il poti distribui:

Lasă un răspuns

Info politica de confidentialitate

Statistici Trafic Google Analytics
Statistici Trafic.ro