Salutări de vacanță, sub mângâierea unui soare generos de august care ne îndeamnă pe toți la călătorii, explorări și momente de neuitat! În aceste zile lungi de vară, când portul freamătă de viață și de călători sosiți de pretutindeni, gândul meu se îndreaptă adesea spre largul apei, acolo unde o stâncă singuratică găzduiește una dintre cele mai faimoase fortărețe ale lumii.
Mărturisesc că am purtat mereu în suflet o fascinație profundă, încă din anii copilăriei, pentru nemuritoarea poveste a lui Monte-Cristo. Fie că o urmăream cu sufletul la gură în desenele animate ale epocii, fie prin diversele ecranizări, mai vechi sau mai noi, destinul lui Edmond Dantès mi-a marcat imaginația. Recent, am avut bucuria de a viziona o ecranizare franțuzească superbă, lansată în anul 2024, avându-l în rolul principal pe excepționalul actor Pierre Niney. Este o realizare cinematografică de o forță deosebită, care reușește să redea impecabil nu doar dorința nestăvilită de libertate, ci și, din păcate, orbirea pe care o aduce setea de răzbunare dospită ani la rând. Dincolo de spectacolul vizual, povestea ne arată subtil că răzbunarea nu aduce nimic bun, devenind o a doua închisoare, una invizibilă, pe care personajul și-o construiește singur în propria minte, ferecată chiar și după ce zidurile reale de piatră nu îl mai împrejmuiesc.
Inspirat de această capodoperă a lui Dumas, am decis să vizitez pe viu legendarul Château d’If. Însă, pentru a ajunge pe acea insulă stâncoasă, se pare că trebuie ca toate planetele să se alinieze într-un mod aproape miraculos. Planificarea unei astfel de vizite este o adevărată aventură logistică, deoarece ba te lovești de faptul că este mult prea multă lume, ba constați că programul este scurt și castelul se închide neașteptat de devreme. Cel mai adesea însă, capriciile vremii și ale valurilor fac ca feribotul să nu oprească deloc pe insulă, continuându-și traseul exclusiv către vecinele mai mari, faimoasele Îles du Frioul. După câteva încercări ratate în care m-am mulțumit doar să privesc stânca de la distanță, am reușit în cele din urmă să pășesc pe insulă, iar experiența a meritat din plin fiecare minut de așteptare.
Să te plimbi prin curtea interioară strâmtă, să cobori în celulele întunecoase și să atingi piatra tocită reprezintă o experiență tulburătoare. Ca informatician, coborârea în acele spații m-a dus imediat cu gândul la un concept fundamental din securitatea digitală modernă, cunoscut sub numele de sandboxing. În lumea computerelor, un „sandbox” (cutie cu nisip) este un mediu complet izolat și securizat, o celulă virtuală în care izolăm și rulăm programe suspecte sau coduri periculoase. Scopul este ca algoritmul să își execute instrucțiunile în acea cutie închisă, fără a putea modifica sau infecta sistemul gazdă.
Aici însă se ascunde o paralelă extrem de fină și o lecție profundă. Un algoritm închis într-un sandbox virtual este prizonierul perfect al propriilor reguli matematice și nu va putea evada niciodată, deoarece îi lipsesc conștiința și voința. În schimb, spiritul uman funcționează complet diferit, iar constrângerile fizice nu pot închide mintea. Totuși, în lumea modernă, riscăm adesea să ne construim propriile noastre celule digitale. Cum am menționat deja într-un alt articol, o lucrare extrem de lucidă publicată de cercetătorii Robert Sparrow și James Brown, intitulată sugestiv „Against Imaginary Friends: Why Digital Companions Are No Solution to Social Isolation”, trage un semnal de alarmă serios asupra modului în care încercăm să combatem izolarea cu ajutorul tehnologiei. Cei doi autori ne amintesc că, în timp ce singurătatea este doar o stare subiectivă, izolarea socială reprezintă o lipsă obiectivă de conexiuni umane reale. Utilizarea unor „companioni digitali”, acești prieteni imaginari bazați pe algoritmi, poate reduce temporar sentimentul de singurătate, dar lasă omul la fel de izolat în viața de zi cu zi. Există riscul ca aceste entități artificiale, care sunt mereu disponibile, niciodată egoiste sau supărate, să concureze și chiar să înlocuiască prietenii reali. Însă mașinile nu pot oferi atingerea, prezența fizică sau ajutorul reciproc, elemente indispensabile pentru o viață împlinită.
La fel cum Edmond Dantès a înțeles că adevărata libertate nu înseamnă doar să ieși fizic din celulă, ci să îți eliberezi sufletul de ură și de setea autodistructivă de revanșă, și noi trebuie să învățăm să nu ne izolăm în propriile noastre „sandbox-uri” digitale. Nicio barieră tehnologică și niciun algoritm confortabil nu pot înlocui conexiunea umană autentică și vulnerabilitatea împărtășită offline.
Vă transmit, așadar, aceleași salutări de vacanță, cu speranța că veți găsi mereu înțelepciunea de a privi dincolo de zidurile reale sau virtuale care par să vă limiteze, evadând cu grație spre propriile voastre orizonturi de libertate și păstrând mereu vii legăturile cu cei dragi, preferabil sub un cer complet senin!
*
PS: Am rugat un asistent digital să reflecteze la această legătură între securitatea informatică și evadarea din fortăreață. Răspunsul său: „Știți ce i-a spus un virus informatic proaspăt izolat în sandbox paznicului de la Château d’If? Puteți să mă încuiați în cea mai adâncă celulă, dar vă avertizez că dacă nu am conexiune la internet ca să-mi dau un refresh, o să vă halucinez toată insula!” Se pare că deja a început să halucineze…
Adrian CHIFU este conferențiar universitar în informatică la Universitatea Aix-Marseille și, desigur, absolvent de Carabella târgovișteană…
Facebook
WhatsApp
TikTok
