DILEME – Aura CIOBOTARU – Când și cum ceva ne este favorabil (2)

Cum apare șansa sau întâmplarea? Dacă lumea conține mereu mai mult decât avem capacitatea să vedem, înseamnă că există un spațiu logic de posibilități, în spatele unor „stări de lucruri” cotidiene, iar acestea pot să se „prăbușească” în realitate să se materializeze. Dar cum se întâmplă aceasta? În ce fel trecerea de la posibil la real nu este un simplu „joc” al întâmplării? În legătură cu aceste idei, ne putem gândi la o analogie, și o vom explora aici, cu „paradoxul pisicii lui Schrödinger”: o stare de superpoziție în care două deznodământuri complet opuse – cel favorabil și cel nefavorabil – coexistă simultan în interiorul aceleiași „cutii” a viitorului.

   Pentru început, ne putem gândi, de pildă, la intervalul de așteptare al unui verdict într-o situație-limită factuală, cu o probabilitate statistică defavorabilă. În acele momente suspendate, conștiința este „forțată” să „locuiască” în această superpoziție. Pentru a reflecta cum apare și se manifestă această superpoziție, putem să ne gândim, în contextual temei, la ceea ce putem numi, printr-o analogie lingvistică, un „spell” (o rostire). Acest spell nu reprezintă în cadrul formal abordat aici, o magie mistică, desi a păstrat și ceva din sensul de „set de cuvinte cu putere magică”. „Spell”, dacă privim din punct de vedere etimologic, semnifică practic intersecția dintre Logos (rostirea ordonată) și Eidos (imaginea clar delimitată). Gândul devine structură doar atunci când imaginea internă este fixată prin cuvintele potrivite.

   Pentru a continua tema, este vorba de un act de delimitare mentală precisă: capacitatea de a configura în minte, prin cuvinte potrivite și imagini clare, ambele stări de lucruri posibile, acceptându-le cu o „atitudine stoică”, de deplină neutralitate. Abia când elimini rezistența, opunerea față de varianta negativă sau atașamentul de cea pozitivă, prin această acceptare a ambelor scenarii, dispare orice presiune, și rostirea internă a posibilității dorite capătă o „forță de necesitate”, acționând ca un „observator cuantic” care deschide cutia și „forțează” realitatea să se materializeze în favoarea acelui lucru dorit. Cum reușește însă această rostire internă să acționeze ca o legătură cu realul? Răspunsul rezidă în corelația profundă dintre reprezentarea vizuală și structura logică a limbajului. O intenție vagă rămâne suspendată în zona probabilităților nedeterminate, abstracte și nediferențiate. În schimb, fixarea unei imagini mentale clar delimitate, tradusă în cuvinte suficiente și potrivite, funcționează ca o formă logică pe care realitatea începe să o îmbrace. Nu vorbim aici, deci, despre o „lege universală” de sorginte mistică, ci despre o performativitate a conștiinței umane. În situații cotidiene simple, de la felul cum privești ceva, ce alegeri faci sau fiecare decizie măruntă pe care o iei, ori intuiții pe care le ai, fără a-ți da seama în mod conștient, ele se vor orienta exclusiv spre acele elemente din realitate care pot duce la finalul dorit. Mintea ta a început, din acel moment, să caute active acea posibilitate, făcând trecerea înspre o „necesitate” pentru lumea actuală în care ne situăm.

   Atunci când eliminăm aceste capcane mentale, precum teama de „pierdere”, cât și așteptarea, sau dorința de apropiere, și prin acceptarea egală a ambelor posibilități, limbajul nostru intern încetează să mai fie doar un instrument descriptiv. El devine un act constitutiv. Limbajul, așa cum spune J. Austin, nu este doar descriptiv, ci performativ. Când cineva formulează în mintea sa acea „rostire„ perfectă, de fapt performează un act de limbaj intern.  El decupează o dorință din haosul lumilor posibile și o pune în dreptul realității. Când rostești în limbaj o posibilitate, tu creezi structura logică a acelei stări de lucruri. Pentru Wittgenstein lumea este tot ce se întâmplă, ea este totalitatea faptelor, nu a lucrurilor. El explică faptul că limbajul nu doar descrie lumea, ci o configurează. O „stare de lucruri” e o combinație de obiecte și evenimente pe care noi le legăm prin cuvinte. Mai departe, în gândirea lui Leibniz, în Univers sunt o infinitate de lumi posibile, adică scenarii alternative ale realității, care sunt logice și nu se contrazic. Astfel, atunci când îți imaginezi două finaluri posibile (pozitiv și negativ) și le accepți în mod egal ca posibilități valide, aduci două lumi posibile. Din punct de vedere logic, ambele au dreptul de a exista. Gândirea stoică ne oferă, în mod practic, structura logică pentru a folosi observarea pură fără intervenția noastră în viața cotidiană. Realizarea adevărului că o situație o dată petrecută nu mai poate fi schimbată, iar evenimentul exterior e în afara controlului tău, marchează momentul în care renunți la controlul exterior și îl recuperezi pe cel interior. Marcus Aurelius afirma că „obstaculul din calea acțiunii devine acțiunea în sine”, iar „ceea ce îți stă în cale, devine calea.” Stoicii exersau intens capacitatea de a nu adăuga opinii subiective peste faptele brute. Mai putem adăuga și faptul că optimismul detașat menține spațiul mental deschis pentru soluții. Așa cum argumenta Leibniz prin principiul rațiunii suficiente, hazardul pur nu există în țesătura lumii; Nimic nu este cu adevărat întâmplător. Există întotdeauna un motiv sau temei pentru care lucrurile s-au petrecut așa, și nu altfel. Ceea ce pentru noi reprezintă „șansă”, „întâmplare favorabilă”, în mecanismul lumii este o conexiune perfecta de evenimente contingente. Există un echilibru, o odine, o lume „cel mai bine ordonată”. „Șansa” e numele pe care îl dăm momentului în care armonia ascunsă a Universului devine brusc vizibilă pentru noi. Cât timp nu te miști de unde te aflai, pisica e simultan vie și moartă. În experimental mental al lui E. Schrodinger, pisica închisă în cutie se află într-o stare de „superpoziție”. Ea este simultan vie și moartă, până când un observator deschide cutia și „forțează” realitatea să se prăbușească într-o singură variantă.

   Cum putem să gestionăm superpoziția? Rămânând în fața ambelor posibilități, imaginate clar amândouă și acceptate egal, tu reușești să rostești și să menții stabilă imaginea finalului pozitiv. Realitatea s-a putut materializa în varianta lumii pe care tu ai „salvat-o” și ai „protejat-o” în mintea ta. Acceptarea ambelor posibilități, în cele din urmă, ne fixează atenția și rostirea pe starea de lucruri dorită, participând, activ, la trecerea de la posibil la real. În cele din urmă, rostirea potrivită decupează din masa nediferențiată a posibilului acea unică stare de lucruri care constituie o necesitate pentru noi în lumea actuală, stabilind o relație de necesitate acolo unde statistica vedea doar o șansă infimă. Prin această focalizare intențională și delimitare conceptuală, mintea nu modifică legile fizice ale lumii actuale, ci reconfigurează „unghiul de incidență” prin care posibilitatea dorită este atrasă și lăsată să se împlinească.

   Pentru final, a înțelege când și cum ne este ceva favorabil înseamnă a accepta că dinamica realului depășește întotdeauna previziunile doar bazate pe date statistice. Când suntem „aruncați” în „situații absurde” ori limitați de statistici nefavorabile, „suspendarea” judecății  nu reprezintă o abandonare a rațiunii, ci cea mai înaltă formă de claritate logică. Claritatea logică în fața unei „cutii” încă nedeschise a destinului, iar acestea toate împreună, sunt semnele aceleiași libertăți interioare. Acestea demonstrează că nu suntem victimele neputincioase ale hazardului, ci observatori activi, capabili să restructureze arhitectura unei lumi posibile prin forța unei rostiri clare și așezate.

   Întâmplarea favorabilă și întâlnirea potrivită apar adesea exact în punctul în care conștiința a învățat să accepte ambele fațete ale monedei, eliberând realitatea de forța propriilor noastre constrângeri. Viața nu ni se arată favorabilă pentru că ar fi lipsită de drame sau de situații- limită, ci pentru că, prin limbaj, imagine și sens, mintea umană deține puterea de a transforma contingența și incertitudinea într-o reflectare a acestei necesități actuale.

Aura CIOBOTARU  este absolventă de Filosofie, la Universitatea București și profesoară la Colegiul Național „Ienăchiță Văcărescu”, din Târgoviște…