Când vorbim astăzi despre „bun simț” înțelegem un comportament adecvat, moral. Adică această formulă înseamnă în mintea celor mai mulți oameni ai zilelor noastre că avem de-a face cu o categorie etică. Ceva de genul: „este frumos/bine să faci cutare”. Bunul simț este asociat binelui – în virtutea acestui „bun” din bunul simț. Dar sensul originar al acestei asocieri stranii între bine și simțire trimite la rațiune. Acesta este sensul de plecare și care are o funcție extrem de importantă în filosofie, cu extincție spre alte domenii.
Descartes, de exemplu, face un adevărat elogiu bunului simț. El spune: „Bunul simț este lucrul cel mai drept împărțit[1] din lume, căci fiecare crede că îl are în așa măsură, încât chiar cei care, în orice altă privință, sunt cel mai greu de mulțumit, nu obișnuiesc să-și dorească mai mult (bun simț) decât au. Și nu pare că se înșală cu toții, ci, mai degrabă, aceasta este o dovadă că putința de a judeca bine și de a deosebi adevărul de fals, și aceasta se numește propriu-zis bunul simț sau rațiunea, este, în mod firesc, egală la toți oamenii; și astfel, diversitatea vederilor noastre nu provine din aceea că unii au mai multă rațiune decât alții, ci numai din aceea că ne conducem gândurile pe căi[2] diferite, și nu avem în vedere aceleași lucruri.” (Discurs asupra metodei) Ce reprezintă așadar? Un fel de mediană a gândirii sau de centru de greutate a sa. Este punctul de sprijin pentru orice formă de siguranță sau de certitudine. Este de bun simț să crezi că există o gândire proprie și procesele gândirii se petrec în interiorul minții fiecărei persoane. Este de bun simț să crezi că există lucruri exterioare nouă, pe care le considerăm în general ca fiind „obiecte”. La fel, este de bun simț să credem că obiectele exterioare nouă sunt independente de noi, și că există și atunci când acestea nu cad sub observația simțurilor noastre. Nimeni – sănătos la cap – nu ar putea să pună la îndoială acestea. Așadar, bunul simț este chiar rațiunea noastră exersată în mod corect. Este rațiunea armonizată, echilibrată, investigatoare. Erorile rațiunii devin astfel defecte sau ieșiri din sfera bunului simț. Când limitele bunului simț sunt depășite, înseamnă ca rațiunea este forțată să-și iasă din matcă.
Aș dori să vorbesc puțin despre această formulă și efectul imediat pe care îl oferă: certitudinea. Siguranța de sine sau certitudinea aceasta este cea care ne certifică faptul că am elaborat un act de gândire corect. De obicei suntem extrem de siguri pe sine când spunem că 1+1=2. Dar tot siguri pe sine suntem și când spunem o inepție. Eroarea majoră a oamenilor aici intervine. Anume în momentul în care se consideră siguranța de sine sau certitudinea ca fiind semne sau condiții necesare pentru a avea bun simț sau o funcționare perfectă a rațiunii. Când spunem o minciună, nu suntem siguri pe sine – cu rare excepții, din rațiuni politice – căci știm în adâncul nostru că nu spunem un adevăr. Adevărul identificat cu ajutorul rațiunii – sau certificat astfel – ne dă imediat o certitudine. Aceasta este o stare a sufletului. Un fel de armonizare a întregului ființei. Cum această stare însoțește imediat orice bun simț, ne imaginăm imediat că dacă această stare se instalează în noi, înseamnă că atrage după sine și bunul simț. Ar fi ceva în sensul următor: „din moment ce sunt sigur pe mine, înseamnă că ceea ce spun este de bun simț și rațional”. Or, nimic mai eronat decât acest lucru. Dacă este adevărat că de fiecare dată când vorbim despre ceva ca fiind de bun simț este însoțit de o certitudine, reciproca nu este valabilă. Starea de certitudine sau de siguranță de sine nu înseamnă automat că atrage după sine bunul simț. Când vedeți un om care debitează cu o siguranță de sine înspăimântătoare lucruri aberante – etimologii inventate, generalități absurde, formule abstracte fără nicio corespondență în realitatea imediată etc. – această persoană pozând chiar într-un fel de înțelept al cartierului, guru ce a experimentat în interiorul minții sale toate formele de manifestare umană, nu aveți de-a face cu o persoană în care bunul simț este răspândit, cum zice Descartes, în mod egal ca la fiecare individ. Aveți de-a face doar cu o boală. Asta pentru că prima formă a manifestării bunului simț/rațiunii este aceea de a se pune pe sine tot timpul sub semnul întrebării și a se auto-investiga. Chiar dacă ești sigur pe sine și spui că „certitudinea este că…”, acestea sunt stări interioare inconștiente. Adevăratul bun simț pleacă de la aceste stări pentru a le investiga continuu; caută să le observe dacă sunt autentice sau false. Cum face asta? Prin multiple interogări, prin multiple cercetări, prin reducere la absurd, prin negări în vederea obținerii unui răspuns care susține sau nu teza inițială. Adică, cu alte cuvinte, cu o exersare a rațiunii, cea care face posibilă știința. Or, astăzi asistăm la o prăbușire masivă a științei. Unde vedem asta cel mai bine? În educație. Dacă vă grăbiți să spuneți că este lipsit de bun simț să spun asta, pentru că astăzi trăim cea mai mare expansiune a științei și tehnologiei din toate timpurile, atunci v-aș spune că trăiți o iluzie ce este demnă de a fi investigată (eu am investigat-o deja și încă nu sunt sigur de propriile descoperiri). Este contraintuitiv, da, să spui acest lucru. Dar, dacă observați atent ce se petrece în școli în toată Europa, ați vedea că numărul profesorilor de științe exacte este în scădere masivă și, mai mult, că elevii sunt atrași din ce în ce mai puțin de formările inginerești sau matematice și fizice. Acest lucru, după cum spun ei, deoarece profesorii „nu mai predau științele într-un mod care să fie ușor de priceput de către ei”. Emblematică este remarca vicepreședintelui Academiei Române, fizicianul N. Zamfir, care a spus de curând că „Aș fi urât fizica, dacă aș fi avut în liceu manualele de-a XII-a de acum. La fizică nucleară, jumătate din formule eu nu le-am folosit niciodată în cariera mea de fizician nuclearist.” Dar lucrurile stau la fel de prost și în privința științelor umaniste. Impresia că acestea sunt mult mai „ușoare” este dovada crasă a lipsei bunului simț. Iar efectele sunt și mai devastatoare. În primul rând, cel care este direct afectat este chiar bunul simț. Cel neinstruit se crede mare cercetător și expert în fizică nucleară în egală măsură cu psihologia mulțimilor, sociologie și politică. Prostul satului, în formula lui Umberto Eco, este acum cel care le știe pe toate și certitudinea, stima de sine pe care i le oferă tik-tok-ul unde el este vedetă, îl îndreptățesc să spună că este absolut o referință mondială. Nu a citit două cărți în viața sa, nu a trudit niciodată 5 ore stând pe scaun și cercetând ceva sau meșterind o idee pusă în practică, în schimb deține secretele ascunse ale Ocultei Mondiale. Le vede clar și vi le expune cât mai clar. Este extrem de sigur pe sine și se consideră un adevărat om de bun simț. Lucrurile au luat-o razna complet. De aceea avem de-a face direct cu un elogiu adus dictaturii. Noul om de bun simț este cel care propovăduiește dictatura, neagă evidențele și culminează cu absurdul absolut: negarea faptelor. Pe agresor îl vede ca pe victimă, pe victimă o vede ca pe un agresor. Adică, cu alte cuvinte, răsucește lumea cu susul în jos. Totul este acceptat și de acceptat în această lume răsturnată. Valorile se modifică din mers, „autoritatea” falsă fiind cea care le creionează după bunul plac. De la această omenire te poți aștepta doar la un singur lucru, lucru care s-a mai petrecut și cu alte ocazii: la suferință în masă datorită lipsei totale de libertate!
[1] Este distribuit în egală măsură între toți oamenii
[2] Atât în sensul de înșiruire a ideilor și de metodă a cercetărilor, cât și acela de concepție generală asupra lumii.
Facebook
WhatsApp
TikTok
