INSTANTANEE CANADIENE – Veronica PAVEL LERNER – Arta de a face compromisuri

   Este o artă abilitatea de a face compromisuri? Nu cumva viața, obligându-ne oricum să le facem, le transformă într-o necesitate? Convingerea mea este că a accepta cu grație și naturalețe, prin compromisuri, situațiile în care soluțiile extreme nu sunt de dorit, este o artă.

   Sunt conjuncturi în care compromisul nu intră în discuție. E cazul exemplului – destul de comic- al Românului emigrat în Canada, la Montreal, care, întrebat la graniță ce are în valize, spune foarte senin: Deux canadiennes, la care, evident, vameșul îi scotocește bagajele cu minuțioziotate, căutând cu înfrigurare eventualele canadiene, despre care probabil Românul a dat explicații mai târziu. Aplicarea zicalei „unde-i lege nu-i tocmeală” duce la evitarea compromisurilor exact acolo unde ele nu trebuie să aibă loc.

   Din păcate, am văzut – a propos de câteva incidente în diverse țări, – că autoritatea poliției nu mai e recunoscută și că se recurge la compromisuri când nu e cazul. Legile sunt făcute tocmai pentru a nu face loc acestor tocmeli.

   Esta capacitatea de a face un compromis o formă de toleranță? Poate că da. Un echilibru totuși se impune, nu chiar orice se poate tolera. Profesorul și filosoful britanic Karl Popper (1902-1994), în lucrarea Societatea deschisă și dușmanii ei, afirmă: „Dacă suntem de o toleranțǎ absolută chiar și față de intoleranți și dacă nu apărăm societatea tolerantă împotriva celor care o iau cu asalt, toleranții vor fi eliminați și, odată cu ei, toleranța.”

   Spre deosebire însă de aceste exemple, în care legile sunt concepute tocmai pentru ca respectarea lor să asigure armonia socială, compromisul este necesar și util în viața noastră individuală și uneori îl practicăm fără să ne dăm seama. În fond, ce altceva e compromisul decât un schimb? Părinții îl aplică instinctiv cu copiii mici. Când copilul urlă „vreau cutare lucru„, părinții negociază, îi oferă altceva în schimb și starea momentană de aparent conflict e aplanată. Se pare că metodele moderne de educație recomandă ca părinții să nu spună niciodată copilului „nu face asta”, pentru a nu-l influența negativ, ci, atunci când vor să-i interzică ceva, să-i ofere, în schimb, altceva. Poate că nu e rău, învață și părintii cu ocazia asta că întotdeauna există alternative care îi pot satisface pe toți, total sau parțial.

   M-am referit aici la părinții cu copii mici. Între părinții care sunt bunici și copiii lor adulți, deveniti la rândul lor părinți, schimbul se face alfel: părinții continuă să dăruiască copiilor adulți, dar ei oferă dragoste, mai departe, copiilor lor, nu e un schimb reciproc, el merge într-un singur sens. Aici nu e loc de compromisuri, întelepciunea bunicilor îsi va spune cuvântul.

   Care este diferenta dintre compromis și compromitere? Istoricul polonez Adam Michnik (n. 1946) ne răspunde: „Compromisul nu este compromitere, este inversul fantasmului. Compromiterea este lașitatea. Compromisul este curajul”.

   Sigur că trebuie o mare doză de curaj că să faci compromisuri, pentru că orice compromis presupune o renunțare, o cedare a unui privilegiu. Evaluarea situațiilor în care compromisul este preferabil părăsirii terenului devine, pentru fiecare om, o încercare a înțelepciunii lui.

   Cele mai frecvente compromisuri se fac între prieteni sau între soți. Nu există o rețetă generală, alegerea momentului și a modului de a accepta – sau iniția- un compromis este, de fapt, o artă, iar umorul, ca în multe alte ocazii, este un ingredient foarte util – dacă nu chiar indispensabil.

   Mi-am pus deseori întrebarea: sunt compromisurile fenomene care apar numai în relațiile dintre parteneri sau prieteni? Nu cumva ni se impun – pe măsură ce înaintăm în vârstă – compromisuri pe care trebuie să le facem față de noi înșine? Și nu se cere aceeași doză de curaj -despre care ne vorbește Adam Michnik- în abordarea lor ca și în cea a compromisurilor dintre prieteni sau parteneri? Mi se pare că tot de un schimb e vorba și în cazul compromisurilor față de noi înșine, ca și în cele dintre parteneri sau prieteni. Odatǎ ce suntem pregǎtiti să acceptăm diminuarea capacităților trupului cu trecerea timpului, atunci renunțarea cu seninătate la beneficiile vârstei tinere vine de la sine. Viața oferă trupului timp, în schimbul căruia noi ne oferim confort prin îndepărtarea surselor care i-ar solicita trupului energia de care el nu mai dispune. Nu cere și acest compromis – fațǎ de noi înșine- aceeași întelepciune, generiozitate și curaj ca toate celelalte compromisuri?

 

Veronica Pavel LERNER este născută la București, a studiat la Facultatea de chimie, Univ. București și a emigrat în Canada, în 1982, la Montreal (1982-1997), apoi lângă Toronto, unde se află în prezent; poetă, jurnalistă, membră UZPR, ACSR (Asociația Canadiană a Scriitorilor Români), MWG (Mississauga Writers Grop), autoare a 12 cărți – 3 de poezie, 9 de proză scurtă (2 în limba engleză); colaborează la reviste din România, Canada, Irlanda, ș.a. și e prezentă în antologii în România și Canada (în engleză)…