ULTIMA PĂLĂRIE – Dorin TUDORAN – Un interviu în patru secvențe… (3)

Partea a doua a dialogului purtat cu domnul Ionuț Vulpescu, în luna aprilie, pentru AVANGARDA. Mulțumiri…

 „Nu cred că există astăzi în România o profesiune mai populată decât părerologia.”

Fotografie din arhiva personală a lui Dorin Tudoran.

 

Dorin Tudoran: „…în 2004, când realiza cartea cu Ion Iliescu, Vladimir Tismăneanu știa despre președinte exact ce știa și în anul 2015, când, în preajma Crăciunului, politologul îl ruga pe Moș Crăciun, pe Facebook, să facă un dar românilor: dispariția lui Ion Iliescu.”

 

Ionuț Vulpescu: Ce ați crezut în momentul apariției volumului de dialoguri Ion Iliescu-Vladimir Tismăneanu? 

 

Dorin Tudoran: Când mi-a spus că dorește să realizeze un asemenea volum, i-am mărturisit lui Vladimir câteva neliniști. Printre ele era și aceea că el nu era o structură gen Oriana Fallaci. Exista riscul ca intervievatul să-l domine pe intervievator. Și cred că domnul Iliescu  l-a dominat pe Vladimir de-a lungul acelui dialog. Intervievatorului i-a lipsit grăuntele de agresivitate care să nu lase intervievatul să iasă ușor și rapid din cleștele întrebării. O agresivitate, politicoasă, academică – în cazul lui Tismăneanu -, dar agresivitate ar fi fost necesară. Ce a urmat pentru mine au fost câteva lucruri neașteptate și câteva cu totul dezgustătoare. În perioada realizării volumului am primit un telefon de la domnul A. I. Zăinescu, pe atunci parcă consilier al domnului Iliescu. Avea o rugăminte – să vorbesc cu Vladimir Tismăneanu și să-l fac să înțeleagă că președintele Iliescu are și alte lucruri de făcut, nu e bine să fie bombardat cu prea multe detalii suplimentare legate de realizarea volumului respectiv, care oricum e pe cale de a fi realizat. L-am întrebat pe domnul Zăinescu din partea cui vine rugămintea, din partea sa sau din partea președintelui. După un moment de tăcere, singurul răspuns a fost „există o rugăminte”. I-am mărturisit domnului Zăinescu că relațiile mele cu Vladimir Tismăneanu nu mai erau atât de apropiate cum fuseseră altădată și, chiar dacă ar fi fost, nu m-aș fi angajat într-o asemenea discuție cu el, fiindcă „rugămintea care există” trebuie transmisă lui, direct, nu prin intermediar. Domnul Zăinescu, pe care-l cunoscusem din anii când era la Scânteia tineretului, mi-a spus că mă înțelege. Pentru „vina capitală” de a fi realizat acel volum, Grupul pentru Dialog Social l-a expulzat pe Vladimir Tismăneanu din Consiliul Consultativ al revistei „22”. O măsură aberantă care m-a făcut să public un editorial cu titlul Linșajul în ziarul Jurnalul Național (25 iunie 2004). Citez din el: „Unul dintre motivele pentru care am acceptat o mai veche invitație de a scrie în acest ziar a fost acela de a-mi declara solidaritatea nu cu tot ceea ce publică domnul Vladimir Tismăneanu, nu cu toate concluziile la care ajung analizele Domniei sale, nu cu toate relațiile pe care le cultivă, ci solidaritatea cu setul de valori democratice pe care le slujește strălucit prin scris de peste două decenii. Solidaritatea cu dreptul Domniei sale de a se afla într-o eroare, fără a fi decapitat…” Sub presiunea criticilor, Vladimir Tismăneanu și-a schimbat poziția, cu 180 de grade, față de Ion Iliescu, acesta din urmă devenind ținta atacurilor din ce în ce mai virulente ale politologului. Drept e, Grupul pentru Dialog Social l-a reprimit în Consiliul Consultativ al revistei „22”. Ce mi s-a părut inacceptabil a fost faptul că, în 2004, când realiza cartea cu Ion Iliescu, Vladimir Tismăneanu știa despre președinte exact ce știa și în anul 2015, când în preajma Crăciunului politologul îl ruga pe Moș Crăciun, pe Facebook, să facă un dar românilor: dispariția lui Ion Iliescu. De silă, mi-am închis pentru câțiva ani contul de Facebook. Să dorești, public, moartea unui om a cărui companie ți-ai dorit-o aproape obsesiv și pentru câștigarea căreia ai făcut tot ce ți-a stat în putință mi s-a părut, și continuă să mi se pară, aiuritor.

 

Putea România să fie o Iugoslavie?

 

Ionuț Vulpescu:  Care au fost calitățile politice și umane ale lui Ion Iliescu? Dar defectele?

 

Dorin Tudoran: Sunt departe de a fi un specialist în Ion Iliescu, chiar dacă l-am întâlnit și am urmărit activitatea sa postdecembristă. Cred că ar fi fost o bună soluție temporară în tranziția de la predecembrism la postdecembrist. În politică acestei ipostaze i se spune, parcă, «bonanza ». Nu cred că domnul Iliescu a ales bine hotărând să ocupe funcția de președinte pe mulți ani. Pe de altă parte, nu știm cum ar fi decurs lucrurile dacă în locul său, mai ales imediat după decembrie 1989, nu Ion Iliescu ar fi fost soluția. Am prieteni care consideră că fără Ion Iliescu, după acel decembrie 1989, România ar fi avut soarta Iugoslaviei. Sincer, nu înțeleg complet raționamentul lor, dar nici nu-l pot respinge. Ion Iliescu – un om nu lipsit de carismă, loial celor de lângă el, dar predispus la erori monumentale… Să decorezi un gunoi ca Vadim Tudor  cu Steaua Republicii, cel mai înalt ordin pe care îl poate obține un civil, a fost de necrezut. Să declari că minerii chemați în București au îndeplinit „o datorie civică” rămâne inacceptabil. Pot continua și cu cele bune, și cu cele rele, dar prefer să las în sarcina istoricilor încercarea de a-l fixa în Istorie pe Ion Iliescu. N-am uitat niciodată că într-una din întâlnirile pe care le-am menționat, domnul Iliescu m-a întrebat «Ce face Aurel? »… Și asta se întâmpla după ce Aurel hotărâse să rămână în Statele Unite și făcuse câteva declarații care, în mod sigur, nu-i căzuseră bine domnului Iliescu. M-a impresionat tristețea, un soi de îngrijorare, de empatie din tonul întrebării sale. Ajuns la Washington, i-am povestit lui Aurel cele întâmplate. A părut la rândul său emoționat.

 

„Băsesc, deci exist!”

 

Ionuț Vulpescu:  Ați scris și „Băsesc, deci exist”. Ce treabă are Băsescu cu Descartes?

 

Dorin Tudoran: Niciuna… Dintre toți președinții postdecembriști, Traian Băsescu a fost personajul cu cel mai puternic instinct politic – animalul politic. Carismatic, populist, cu un discurs neiertător a strâns rapid sprijinul multor intelectuali, unii dintre ei semnând acel Apel către clasa politică, în ziua de 6 februarie 2007, în care Traian Băsescu era prezentat drept „un personaj care pare să devină un președinte pentru alte coordonate istorice.” Ce a devenit, s-a văzut. Promis a fost statul de drept, realizată a fost consolidarea statului de drept preferențial inițiată de PSD.

 

Dorin Tudoran: „Ceaușismul, băsismul s-au născut înainte de a apărea pe lume Ceaușescu sau Băsescu.”

 

Ionuț Vulpescu:  De ce n-avem un bemol la epoca Băsescu din partea intelectualilor care    l-au susținut, vreun rând, vreo părere de rău, exprimate, de pildă, atunci când a devenit limpede și oficial că a fost colaborator al Securității?

 

Dorin Tudoran: Vă înșelați, avem… Drept e, nu un bemol, ci un… diez. Iată un exemplu, intransigent cu ceilalți colaboratori ai Securității, Vladimir Tismăneanu ne-a informat că Traian Băsescu  „și-a depășit trecutul”. Întrebam atunci, pe ce parte s-a produs depășirea? Pe stânga, ca în țările în care circulația se face pe dreapta, sau pe dreapta ca în țările unde circulație e pe stânga? Lăsând gluma la o parte, cunoașteți vreun băsist hardcore care o duce greu astăzi? Nu prea există. Și atunci, de ce l-ar condamna pe Traian Băsescu nu doar pentru a fi fost colaborator al Securității, ci și pentru a fi mințit, comițând fals în acte când la o anumită întrebare a răspuns „Nu”, când răspunsul era „Da”? Ceaușismul, băsismul s-au născut înainte de a apărea pe lume Ceaușescu sau Băsescu. Și cam de aici vin multe explicații… Am fost critic cu Traian Băsescu, dar nu nedrept, și mai ales nu nedrept cu intenție. La încheierea mandatului său, când mulți îl fluierau, chiar și unii care-l susținuseră cândva, am publicat un text intitulat chiar Băsescu. Finalul textului era acesta: „Să-i recunoaștem meritele președintelui care pleacă. Să fim drepți cu el. Mai drepți decât a putut să fie el cu el însuși. Peste ani, va înțelege că nimeni nu l-a putut apăra pe Traian Băsescu de Traian Băsescu. În acel moment, el și istoria acestor ani, pe care a marcat-o definitiv, vor trece de la armistițiu la pace. Abia atunci ne vom câștiga și noi liniștea necesară pentru a înțelege că am avut suficiente motive să-i spunem azi: Vă mulțumim, domnule Președinte!“ Mai mulți prieteni au fost surprinși de scrisele mele, dar cred și azi că, măcar la sfârșitul mandatelor lor, e sănătos să lăsăm patima deoparte și să acceptăm că, poate, fiecare președinte a lăsat în urma sa ceva demn de respectat. În felul acesta ne respectăm pe noi înșine.

 

Președinții benigni vs. președinții maligni?

 

Ionuț Vulpescu: Epocile Iohannis sau Constantinescu au fost mai benigne? Nu își merită cărțile lor?

 

Dorin Tudoran: Va fi treaba istoricilor să contureze corect trăsăturile – benigne și maligne – ale tuturor epocilor postdecembriste. Regret faptul că domnul Emil Constantinescu nu a reușit să ducă la capăt un program promițător, căci el a fost președintele intelectualilor și intelectualii ar trebui să-și asume o anumită contribuție la eșecul administrației Constantinescu. Mult entuziasm, mulți oameni cumsecade, dar cam naivi în ale politicii și guvernării… Nesfârșitele frecușuri între civicii președintelui (Alianța Civică) și politicii președintelui (Partidul Alianței Civice) au subminat și ele eforturile președintelui Constantinescu. Știu bine ce spun, căci am fost purtătorul de cuvânt al celor două structuri în Statele Unite. Fără riscul asumat (și plătit) de Emil Constantinescu de a determina acceptul României privind spațiul aerian al țării în timpul războiul deschis de NATO împotriva lui Miloșevici, accesul României în Alianața Nord-Atlanatică s-ar fi produs mult mai târziu. Cum au văzut în el reprezentantul lor, intelectualii au fost cei care l-au penalizat cel mai aspru pe Emil Constantinescu, văzând că prea multe din cele promise nu se realizau. Circumstanțe nefericite cărora le-a căzut victimă un om foarte onest. Epocile Constantinescu și Iohannis își merită, bineînțeles, cărțile lor. Tocmai am citit, în revista Vatra, un comentariu al domnului Horațiu Nan referitor la două volume – Epoca Iohannis? România între 2014 și 2025, Editura TACT,  și Epoca Traian Băsescu. România între 2004-2014., Editura TACT. Nu știu dacă voi găsi răgazul necesar spre a le citi. Volumul lui Radu Călin Cristea, Împăratul cu șapcă. Regimul Traian Băsescu și elitele sale, Editura RAO mi-a fost de-ajuns. Recunosc că experiențele mele personale cu toți patru – domnii Iliescu, Constantinescu, Băsescu și Iohannis – au fost pozitive, neavând nimic să le reproșez. Numai că experiențele personale nu pot spune totul despre o epocă marcată de asemenea oameni.

Brevet de decorare cu Ordinul Național „Steaua României” în grad de „Cavaler”. Fotografie din arhiva personală a lui Dorin Tudoran.

 

Dorin Tudoran: „Noroc că domnul Fritz a devenit, în sfârșit, și cetățean român.”

 

Ionuț Vulpescu: Un pronostic la mandatul/mandatele lui Nicușor Dan?

 

Dorin Tudoran: Pronosticurile în politică sunt foarte hazardate, ca să nu mai spun că știu prea puține lucruri despre activitatea președintelui Nicușor Dan pentru a emite o părere cât de cât întemeiată. Un lucru e sigur – atacurile mizerabile la care este supus el și familia sa sunt dezonorante pentru cei care le săvârșesc, nu pentru victimele lor. Ca să nu mai spun că, să crezi că un matematician de vârf nu a reușit să-și termine studiile universitare e semnul unei disperări de a te face cunoscut cu orice chip. Înțeleg că nu și-a luat licența la Universitatea din București, dar studiile din Franța le-a terminat, nu? Dacă nutresc o anumită îngrijorare, exprimată și într-un text publicat acum câteva luni, este prezența domnului Dominic Fritz pe post de „co-președinte” al României, deși pe el nu l-a ales nimeni pentru funcția respectivă. Știu că un cetățean al unei țări membre a Uniunii Europene poate să activeze politic într-o altă țară a Uniunii, chiar dacă nu este și cetățean al acestei a doua țări, dar mi se pare nefiresc ca un om care nu este cetățeanul unei țări să fie unul din motoarele importante care propulsează un candidat la funcția supremă în stat. Nu cunosc un caz asemănător în alte țări ale Uniunii Europene. Noroc că domnul Fritz a devenit, în sfârșit, și cetățean român.

 

Din intimitatea lui Dorin Tudoran: „Dacă îmi oferiți o a doua viață, atunci putem sta de vorbă.”

 

Ionuț Vulpescu:  Există lucruri pe care le-ați face diferit astăzi?

 

Dorin Tudoran: Nu-mi place să răspund la întrebări ipotetice. Dacă îmi oferiți o a doua viață, atunci putem sta de vorbă.

 

Ionuț Vulpescu: Care sunt iluziile pe care le-ați pierdut de-a lungul vieții?

 

Dorin Tudoran: Exact aceleași pe care le-am avut. Dumneavoastră sunteți prea tânăr pentru a-i fi ascultat pe Ilinca Cerbacev și Ovid Teodorescu cântând prin localuri de noapte bucureștene: „Unde e iluziile mele/Care le-am avut…”

 

Ionuț Vulpescu: Care a fost momentul în care v-a fost cel mai greu să rămâneți fidel propriilor principii?

 

Dorin Tudoran: Când am realizat că prețul fidelității față de acele principii devenise punerea în pericol a familiei mele.

 

Ionuț Vulpescu: Există o formă de împăcare între scriitor și istoria pe care o traversează?

 

Dorin Tudoran:  Înainte de a se împăca cu istoria pe care o traversează, scriitorul trebuie să se împace cu el însuși. Dar nici asta  nu e neapărat de ajuns, căci Istoria nu are obiceiul să se împace cu nimeni.

Scrisoare primită de la Monica Lovinescu. Fotografie din arhiva personală a lui Dorin Tudoran.

 

Dorin  TUDORAN este un mare poet, eseist, publicist și dizident politic român; suntem onorați că Domnia Sa a acceptat să publicăm, în Gazeta DÂMBOVIȚEI, texte din ULTIMA PĂLĂRIE („poate că nu știu exact ce sunt, dar știu foarte bine cine nu sunt”…) și din CERTOCRAȚIA