v
J.M.G. Le Clézio – Un scriitor nomad
Am scris pentru că eram singur, pentru că nu aveam altă cale de a fi împreună cu lumea decât prin intermediul cuvintelor. Scrisul nu este un meserie, este o modalitate de a trăi, o formă de libertate – J.M.G. Le Clézio, din volumul autobiografic Africanul (2004)
Jean-Marie Gustave Le Clézio s-a născut la Nisa, în aprilie 1940. A crescut cu marea aproape de el și cu zgomotul bombardamentelor celui de-al Doilea Război Mondial deasupra capului. Un băiat înalt și tăcut. A învățat de mic că hârtia poate fi pentru el cel mai sigur refugiu. Tatăl lui era un doctor britanic, un om care trăise în Africa și purta în ochi imaginile din viața lui în Nigeria. Mama, o franțuzoaică din Insula Mauritius. În sângelui lui nu există o singură patrie ci lumea întreagă.
În 1948, la doar opt ani, pe vaporul care îl ducea spre Africa pentru a-și revedea tatăl, băiatul a scris primele lui două texte: „Un long voyage / O călătorie lungă” și Oradi noir. Micul Jean-Marie a luat foi de hârtie, le-a împăturit în două și le-a cusut singur pe margine, improvizând o legătorie rustică. Apoi a desenat pe prima pagină o copertă, a trecut titlurile și a adăugat numele autorului — al lui adică. În interior, a scris de mână textul, rând cu rând, și a desenat mici ilustrații pe margini ca să arate exact ca un volum adevărat scos dintr-o librărie. Astfel a creat două cărți la doar 8 ani. Era mulțumit. Știa de acum care îi va fi adevăratul drum în viață. Nu s-a abătut de la el.
După călătoria cu vaporul din 1948, Jean-Marie a rămas în Nigeria doar un an. În 1949, el și mama lui s-au întors la Nisa. Tatăl a rămas în Africa. A fost o ruptură grea. Băiatul a crescut practic într-o casă de femei — mama, bunica și mătușile lui. Franța își revenea cu greu după război. Adolescența și-a petrecut-o la Nisa. Nu era un elev strălucit dar citea tot ce îi cădea în mână. În 1957, la 17 ani, și-a luat bacalaureatul și a plecat în Anglia, unde a studiat limba engleză la Universitatea din Bristol timp de un an (1958–1959). Voia să-și înțeleagă mai bine rădăcinile paterne. S-a întors în Franța și s-a înscris la Institutul de Studii Literare din Nisa, care aparținea pe atunci de Universitatea din Aix-en-Provence.
În 1959, când avea doar 19 ani, s-a căsătorit pentru prima dată, cu o tânără pe nume Rosalie Piquemal. A fost o căsătorie timpurie, iute, născută din dorința de a se desprinde de familie. Din această căsnicie s-a născut o fiică, Patricia. Ca să își întrețină noua familia și să își plătească studiile, Jean-Marie a muncit din greu. A predat limba franceză, a făcut munci mărunte și a scris fără oprire. În 1961 a obținut licența în litere, iar doi ani mai târziu, în 1963, își pregătea teza de masterat despre poetul Henri Michaux. În tot acest timp, a lucrat în tăcere la un manuscris pe care prietenii îl credeau doar un exercițiu. Era romanul Procesul-verbal. Când l-a trimis la editura Gallimard în 1963, la vârsta de 23 de ani, editorii au rămas uimiți: un tânăr necunoscut din provincie scrisese o capodoperă care avea să schimbe totul.
Le Procès-Verbal era un roman dur, direct, care a lovit literatura franceză direct în stomac.
A câștigat Premiul Renaudot și a ratat Premiul Goncourt la un singur vot, dar asta nu l-a oprit.
Era un tânăr frumos. Fetele întorceau capul după el pe stradă. Dar Jean-Marie nu voia să fie o vedetă la Paris. Urâțenia saloanelor literare și vorbăria goală îi repugnau. Deci a plecat.
În 1967 pleacă în Thailanda voluntar pentru a-și face serviciul militar. Acolo s-a ridicat și a vorbit public împotriva prostituției infantile și a exploatării din Bangkok. Autoritățile s-au înfuriat. L-au expulzat fără ezitare și l-au trimis să-și execute restul pedepsei militare în Mexic. A fost cel mai bun lucru care i s-a întâmplat.
Între 1970 și 1974, a lăsat în urmă tot ce învățase în cărțile de la Sorbona. S-a dus în jungla din Panama și a trăit timp de patru ani alături de indienii Emberá și Waounan. Fără electricitate, fără mașină de scris, fără fasoane europene. A învățat să tacă, să contemple natura, să mănânce doar ce îi dădea pădurea și să bea băuturi fermentate din porumb. Acolo a înțeles că civilizația occidentală este o boală lungă și că indigenii știau despre viață lucruri pe care vestul nu le va înțelege niciodată. A devenit un alt om. A învățat să scrie nu cu mintea, ci cu simțurile: cu mirosul de pământ ud, cu căldura soarelui pe piele, cu foșnetul frunzelor.
În 1975 s-a căsătorit cu Jemia, o femeie din Sahara Occidentală. Împreună au trăit ca niște nomazi. Nu au avut niciodată o casă definitivă. Din anii ’90 au împărțit viața între Mexic, Albuquerque, printre deșerturile din New Mexico, Mauritius și Nisa. Își purta manuscrisele în valize vechi și scria de mână, pe unde apuca, pe mese de lemn din bucătării improvizate. Se ferea de presă, nu dădea interviuri, nu mergea la emisiuni TV. Prefera să meargă pe jos mile întregi prin deșert sau să privească valurile spărgându-se de stânci.
Era 2008, parizienii îl uitaseră sau îl credeau un ciudat retras în deșert. Nu făcea lobby și nu avea prieteni influenți în juriile din capitală. Era un scriitor al spațiilor largi, nu al cafenelelor. În dimineața zilei de 9 octombrie 2008, Jean-Marie avea șaizeci și opt de ani și se afla în Coreea de Sud, unde preda la Universitatea Ewha din Seul. Citea o carte într-o cameră simplă când telefonul a sunat. Era Academia Suedeză. L-au anunțat că a primit Premiul Nobel pentru Literatură. Motivația juriului: „Autor al unor noi plecări, al aventurii poetice și al extazului senzual, explorator al unei umanități dincolo și dincoace de civilizația domnitoare.” Când ziariștii au dat buzna peste el, Le Clézio a zâmbit blând, cu ochii lui albaștri și limpezi, și a spus că premiul nu îl va schimba cu nimic. A spus că va continua să citească și să scrie la fel ca înainte.
La discursul de recepție de la Stockholm, nu a vorbit despre el însuși. A vorbit despre sărăcie, despre analfabetism și despre scriitorii din țările defavorizate care nu au hârtie pe care să scrie.
J.M.G. Le Clézio este un călător adevărat. Un om care a fugit de glorie și care a găsit adevărul în tăcerea deșertului și printre indigeni. A scris cărți curate, a trăit fără să facă compromisuri și a primit cea mai mare recunoaștere a lumii fără să o fi căutat vreodată. Iar asta este singura victorie care rămâne.
Dana BANU s-a născut la 16 martie 1970, a debutat cu poezie în anul 1984, în revista Astra, este poet, prozator, călător literar și scenarist; de-a lungul timpului a publicat sub acest nume în nenumărate reviste și antologii din țară și din străinătate, tot cu acest nume de autor a semnat volumele de poezie: Poezii din țara lui Elian, 2007; Cântecul samovarelor, 2011; și lumea cinema paradis, 2013; Luna și Îmblânzitoarea de oameni, 2015; Cartea singurătății, 2017; Insomnii orientale, 2023; precum și volumele de proză: Orașul părăsit, 2000; Ferestre, 2021; O după-amiază cu Miller și Kerouac și alte povestiri, 2022; Lumea exotică a Salmei Metivet, 2024…
Facebook
WhatsApp
TikTok
