1.
Azi
Azi nu m-am mai grăbit.
Nu am mai ocolit oamenii pe stradă fiindcă mergeau prea încet
Și aveam impresia că rămân blocată în spatele lor.
Am încercat să le urmez ritmul,
Să văd ceea ce ei văd,
Să aud ceea ce ei aud,
Să trăiesc ceea ce ei trăiesc.
I-am lăsat pe cei care se grăbeau
Să mă ocolească,
Așa am văzut, așa am auzit și puțin din mine,
Ce nu cunoscusem înainte și nu știam că există;
Așa am trăit puțin ca alții, de parcă aș fi fost eu,
Puțin ca mine, de parcă aș fi fost altcineva.
Azi nu m-am mai grăbit și timpul parcă nu s-a mai grăbit nici el,
Sau poate că a făcut-o,
Dar a rămas blocat în spatele meu,
Fiindcă mergeam prea încet
Și nu avea pe unde să mă ocolească.
2.
Etaj
La parter nu am găsit nimic,
Așa că am urcat la primul etaj și am găsit lumea,
Construită prin estetica urâtului.
Am găsit lumea, dar parcă ceva îi lipsea,
Așa că am urcat la al doilea etaj.
Acolo, norii își căutau grăbiți camera
Și se plimbau de colo-colo,
Înnegriți, tunând și fulgerând.
Am plecat în grabă, ca să nu mă prindă în jocul lor luat prea în serios,
Și am urcat la următorul.
Acolo, cădeau stele de la etaj și erau prinse de Lună,
Iar bolizi luminau coridorul lung.
Acolo, am stat ceva mai mult timp,
Fie pentru că eram sigură că e ascunzătoarea ta,
Fie pentru că mi-am dorit să fie.
Dar nu te-am găsit, așa că am urcat la etajul patru,
Unde nu știu ce era.
Prezența acestei necunoscute se simțea în aer, dar ea nu se arăta
Și nici uși nu erau, ca să o cauți.
Am plecat repede,
Nu mă simțeam în largul meu și știam că nici tu nu te-ai fi simțit.
Într-un final, am urcat la etajul cinci,
Unde era o singură ușă întredeschisă, pe partea stângă.
Acolo, cu răsuflarea tăiată de la toate scările pe care le-am urcat,
Te-am găsit.
Erai desupra tuturor,
Aproape să îți pierzi echilibrul,
Căci pe un umăr îți cântarea mai greu poezia
Decât proza de pe celălalt,
Aproape ca cei de la etajul trei
Să te confunde cu o stea căzătoare.
3.
Autostradă
Din cauza aglomerației, se repetă același scenariu ca și anul trecut:
Autostrada e blocată de la intrarea în minte până la ieșirea pe foaie
Și claxoanele se aud interminabil, obositor,
Înaintarea e nesemnificativă.
Același scenariu ca și anul trecut,
Jucat de aceeași actori, care par alții:
În aglomerație încă e blocat trecutul,
Care nu are pe unde să treacă,
Și doar umbrele se mișcă în deplină normalitate,
Făcând parcă în ciudă,
Dansând pe claxoane și furând cuvinte din ele,
Plecând și luând povești,
Venind și aducând aminte.
Același scenariu ca și anul trecut,
Cu mai puțini kilometri de autostradă și mai multe mașini,
Claxoane mai puternice,
Decor mai bogat, deoarece constă în urmele timpului.
Același scenariu ca și anul trecut,
Dar jucat puțin mai devreme,
Căci toți s-au gândit să plece din timp,
Ca să nu mai prindă aglomerația
Sau măcar să nu mai fie atinși de el.
4.
Barca
Dintotdeauna a existat o spărtură
Prin care apa intra în barcă.
Nu am reușit să o identific,
Să îi aflu localizarea sau daca este o greșeală de construcție
Ori cineva a făcut-o intenționat.
Cert este că apa a intrat mereu în barcă,
În picături, ca să nu dea motiv de îngrijorare,
Iar eu m-am obișnuit cu ea.
Mi-a devenit prietenă și am încetat să trag semnale de alarmă,
Oricum nu erau suficient de puternice și oricum creșterea cantității devenise o normalitate.
Însă, în ciuda expresiei voinței mele,
Barca a început să tragă propriile semnale de alarmă,
Și ele tot în van.
Nu se scufunda suficient de repede încât să conteze,
Nici suficient de încet încât să nu conteze,
Iar întinderea monocromatică,
Amețitoare,
Amenințătoare,
A început treptat să o facă parte din ea
Fără să atragă atenția cuiva,
Căci lumea s-a obișnuit cu valurile,
Cu fluxul și refluxul,
Cu acea culoare și toate nuanțele ei
Și privea fix prin ea, neatentă, neștiutoare.
5.
Bătălie
Ai dat greș și, încercând să le unești,
Ai comandat celor două tabere pe care le conduci
Să se lupte;
Le-ai întors una împotriva celeilalte,
Una mai confuză decât cealaltă
Și niciuna mai mult decât tine.
Ai dat greș, iar acum ai devenit și câmpul lor de luptă,
Nu doar comandantul.
Călcat în picioare de automatisme
Și neputincios din cauza propriilor comenzi inconștiente,
Dar pe care nu le poți contesta ca fiind ale tale,
Ai dat greș din nou
Și ai fost prins în mijlocul lor
Fără voce sau alte arme,
Fără aer și fără lumină,
Fără să știi cum să oprești războiul,
Deși în ambele tabere sunt folosite arme și idei create de tine
Cu scopul de a nu rani nimic altceva decât foaia
Pe care avea să se oficializeze pacea
Și nimic altceva decât orgoliul
Celor care au vrut să vadă cum se distrug reciproc armatele și,
Din prea multă existență,
Nu mai există nimic.
Ai dat greș,
Tu ești comandantul ambelor tabere,
Rămas pietrificat în picioare în timp ce oroarea se desfășoară în jurul tău,
Și în același timp, ești locul bătăliei.
6.
Lumini
De la balconul unui oarecare apartament
Situat la un oarecare cel mai înalt etaj,
Ne aruncăm privirea peste luminile
Care ba se sting,
Ba se aprind,
Ba trec în viteză,
Ba sunt oprite de aglomerația de pe străzi,
Din minți, din fapte.
Fiecare lumină e o poveste și nicio poveste nu se șoptește una alteia,
Ci, privindu-se tacit din exterior,
Fiecare îi creează fiecăreia o explicație proprie,
Un sens,
O înlănțuire imaginară de evenimente, care durează o veșnicie efemeră,
Atât cât luminile se văd una pe alta,
O fracțiune de secundă sau o fracțiune peste tot timpul din lume.
În fiecare lumină se pun povești multiple,
Apoi, din toate apare una singură, însumându-le pentru a rezuma peisajul
Lumii care privește de la balcon,
Dintr-un viitor pe care îl trăiește simultan cu prezentul tău.
Facebook
WhatsApp
TikTok
