EDITORIALUL CULTURAL – Gabriel ENACHE – Indagatoris

Trădarea care nu doare 

lui Ion Cosmin Busuioc

Omul nu a rămas niciodată în urma trădării, nu a lăsat niciodată ca această ignobilă (inumană?) slăbiciune să se plictisească, să fie uitată sau pierdută în vreun pliu a memoriei lui. Omul nu a rămas dator trădării, și a făcut în așa fel ca, întotdeauna, punerea ei în valoare să facă parte din lumea lui, din universul cotidian la îndemână, din micul univers pe care îl locuiește și pe care îl umple cu existența lui în fiecare zi care i-a fost dăruită.

Omul nu poate să traverseze o perioadă istorică, sau să ardă etape ale existenței lui, fără a-și adăuga o fărâmă din sentimentul acesta copleșitor al trădării. Scuzele sunt de fiecare dată la fel, aceleași: nu s-a putut altfel…, dacă nu o făceam eu, o făcea altcineva…, așa a fost scris…, etc.. Întotdeauna există și este scos la iveală acel vis care scuză întotdeauna orice fel de act, acel fatum, găselnița scuzelor eterne. Trădarea, putem spune, este aici, este aici, în firea omului, de când lumea, și va rămâne în firea lui cât omul va mai fi. Cum să nu trădezi, mai ales dacă tu nu ești în stare? Cum să nu trădezi, dacă poți? Neputința și lipsa de curaj conduc firesc la trădare, la omorârea putinței și a curajului din celălalt care te locuiește, dar care este ascuns, din cel care, îndrăznind, mergând până la capăt, te pune și te așază în situația de a te vedea golit de acea putere pe care ți-o dă credința pe care nu o ai, dar pe care nici nu îndrăznești să ți-o scoți la vedere și, astfel, să fii în stare să arăți și să îți arăți adevărata putere. Disponibilitatea pentru trădare arată, de fapt, acea ușurătate insuportabilă a ființei, acea însușire umană care este mai la îndemână decât lupta, decât zbaterea și efortul care le completează și care pot marca acea cale ce duce firesc până la capătul care ți-a fost hărăzit.

Foarte puțini, incredibil de puțini oameni, se pot recunoaște în celălalt, în cel care este întruchipat de un caracter, de unul desăvârșit, așa cum este întrupat într-un om ca Soljenițîn, și nici nu cred că prea mulți și-ar dori să aibă puterea lui de a nu ceda, de a nu trăda, de a nu se trăda. Toate acestea sunt respinse, pentru că omului nu-i trebuie putere sau credință, ci doar să-i fie puse la îndemână acele mici posibilități care, la sfârșitul fiecărei zile a vieții lui, să îl ajute să spună mulțumit: Da, astăzi a fost o zi bună!

Atât, iar de aici sunt deschise porțile spre toate disponibilitățile, mai ales spre acelea care împlinesc sentimentele umane cele mai la îndemână: să urască, să hulească, să ia în râs. Pe Soljenițîn, într-adevăr, unii l-au iubit, mulți, foarte mulți l-au urât, iar el întotdeauna a ținut drumul înainte, voind nu doar să condamne comunismul, ci și să trezească conștiințe… Să trezească, mai ales, este misiunea de căpătâi a unei conștiințe, a celui care alege să suporte, să sufere pentru el, dar și pentru alții, pentru libertatea lui, dar și pentru a celorlalți, pentru ca fiecare moment al vieții lui în care și-au făcut loc chinul și suferința, să se transforme în zile și ani de folosire ale darului cel mai de preț, dar pe care omul l-a primit odată cu Facerea lui: libertatea. Pentru toate acestea traversează senin toate fazele umilinței și ale trădării, pentru ca toate acestea să se facă auzite vin, mai devreme sau mai târziu alte, și alte voci care îl susțin, și care îi încercuiesc și mesajul pentru a-l scoate în evidență, și pentru a-l ajuta să fie auzit: Mi-e teamă de toți aceia care au suferit. Tremur în fața unei victime nevinovate…– Cioran.

Omul își trădează divinitatea de la bun început, tot omul trădează, ucigându-l pe om, tot de la început, iar mai departe, omul își lasă libertatea la îndemâna oricui îi înlesnește această situație, trădându-se pe sine, alungând și îndepărtând da la fața lui tot ceea ce, prin Facere l-a înnobilat și l-a făcut să fie liber în toate zilele lui. 

Pe un om care a fost trădat, nimic nu îl doare mai tare decât trădarea în sine… Omul refuză să vadă și să își asume această situație lăsând la vedere disponibilitatea lui pentru trădarea permanentă, continuă, pentru ascunderea definitivă din fața marilor provocări pe care viața ce i s-a dat i le-a pus la dispoziție pentru a se desăvârși.

Refuzul permanent de a se recunoaște al omului este acea înfățișare care place, aceea a permanentei disponibilități pentru micile trădări, care îl vor ține la îndemână pentru, mai târziu, marile și adevăratele trădări, pentru toate acele manifestări ale lor care îl vor face prizonier definitiv.

GABRIEL  ENACHE  este licențiat al Facultății de Litere, Universitatea București, are un master în antropologie, e jurnalist cultural, poet, prozator și eseist…

 

 

 

Distribuie:

Regata Turbnobio

Valeriana Gurmand + Raiman

Trimite știrea ta > 0737 449 352 > [email protected]

#Citeste si:



Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public
Flax Gopo
Webhosting Armand Media Star Sistems Security - Paza si protectie

Lasă un răspuns

Info politica de confidentialitate

Cititorii Gazetei - Google.com
Cititorii Gazetei - Trafic.ro