DUMINICA DE POEZIE – Un orologiu fără semne

S-a spus… Poetul e un donator de sânge la spitalul cuvintelor (Blaga), iar poeţii sunt inima umanităţii (Eugen Ionescu)… Poetul este un evocator, când îl înţelegem, suntem tot aşa poeţi ca el. Poeţii sunt doar interpreţi ai zeilor (Socrate)… Poezia? O filosofie caligrafică… Poetul este un domn în ţara visului (Heinrich Heine)… Așadar, poezia nu e o acumulare de emoţii, ci o evadare de emoţii. Ea este creaţia ritmică a frumuseţii în cuvinte. Poeţii sunt oameni care şi-au păstrat ochii de copil. Poezia este arta de a face să intre marea într-un pahar. Nichita Stănescu credea că trebuie să punem şapte coroane nu pe capul poetului, ci pe verbul versului, pentru că poezia este o stare de spirit, e o prietenie durabilă. Poezia este spunerea Fiinţei… este fondarea fiinţei prin cuvânt (Martin Heidegger)… Desenul din titlul rubricii noastre îi aparține domnișoarei Erica Oprea…

Puiu JIPA

Jipoeme

1.

era un timp

al petrecerii

a devenit doar

al trecerii

șiroaie de îngeri

dorm fără aripi

desculți de păcate

și de vină

era un timp

al ploii

a devenit doar

al apei

(nicicînd iuda n-a mințit)

2.

de cîte ori să mai iubesc

minuturi

pîn’ ce secunda va muri

și mi-aș răspunde

printre ruturi

că a iubi

i-un pic de-a răspîndi

rebuturi

(pe de-alături)

3.

în rochia-ți de dantelă înghețată

privind turniruri de argint

îmi amintești de ce am fost odată

tu o mireasă tristă eu un prinț

arzînd în sobă cartea de povești

cu zîne priculici și vrăjitoare

și-n frigul ce părea că ești

o carte-am ars să-ți fie ție soare

cuvintele mi se prefac în scrum

tu le răsfiri în marea de lumini

și mă împrăștii ca să mă adun

un cal de mare-ntre delfini

rămîn cu rochia-ți de dantelă

ce șade strîmb pe-un umeraș

cît te-am iubit frumoasă demoazelă

cum aș putea să-ți spun cum aș

(retrock)

4.

o să adorm

și nu o să exiști

cuvintele nu se măsoară-n ploi

voi scrie trist

pe mari arbuști

litere mici

ce or să crească mai tîrziu

(prea)

Mircea DRĂGĂNESCU

Oglinzi de nisip

1.

Pădurea din cer

La început au fost defrișările munților

apoi au tăiat pădurile de la marginea orașului

unde primăvara eu și cu soția mea culegeam flori

iar toamna ciuperci și plante tămăduitoare…

acum au început să taie copacii din centrul orașului

salcia plângătoare din fața balconului și teii

ce ridicau în aer orașul cu parfumul suav

soția mea lăcrimează

în fața trupului amputat al copacului…

lasă dragă

îi spun

ca toate lucrurile de pe lumea aceasta

și copacii se vor ridica

alcătuind pădurea din cer

în curând ne vom plimba pe potecile ei

respirând aerul proaspăt

nepângărit de miasmele sulfurice ale

uzinei de electrozi siderurgici…

2.

Răspuns

Te-am întrebat dragă

ce a contat în alegerea ta

cele o mie una de poeme de dragoste

dedicate ţie sau contravaloare acestora în aur…..

suntem săraci

dar tu nu eşti o curtezană

iar eu sunt mândru că am avut-o alături

pe Beatrice..

3.

La capelă eram doar eu și mama

În ultima seară înainte de

Înmormântare

I-am pus mâna pe frunte și m-am cutremurat

Era caldă fruntea mamei

Poate încă trăia în capelă rece înconjurată de lumânări pâlpâinde

Și atunci am avut ultima discuție cu mama:

să nu-ți pară rău că ai trăit mamă

dar nu e bine să trăiești mult

Și lumânările s-au stins blând

Lăsându-mă într-un întuneric învăluitor

Fruntea mamei devenise brusc rece…

Erica OPREA

Lecția de zbor

1.

Pereți

Închide orice
cale către exterior
și simte cum îți
curge liniștea prin vene,
într-o concretețe aproape
sfredelitoare. E aici, mai
aproape decât ai fi putut
îndrăzni să o crezi, născută
la granița dintre vis și
sacrilegiu, unde gândul nu
mai are nevoie de cuvinte.

Oprește-ți întrebările
înainte să iasă în lume,
scormonește în scrum doar
ca să știi cum să-l alungi.
Lasă vatra să ardă mocnit,
învață să coci pâinea
sufletului de toate zilele,
căci nu ai știut să te hrănești
până acum. Nu din jertfe

fără sens se ajunge
la mântuire, ci dintr-o
mută contemplare, trecută
dincolo de sine.

2.

Maree

Nu-i nevoie să dau
glas valurilor care
mă traversează, sunt
ape prea adânci pentru
a putea scoate la iveală
vreunul dintre lanțurile
dure de corali. Știi?

Ajunge să-ți lași
privirea să curgă
tăcut printre picături
și ochii tăi vor putea să
vadă. Vei ști atunci că
urmele de pe nisip
s-au șters și că malul
își așteaptă al
său irepetabil val,
vei ști când glasul
își va fi amintit să
cânte, când marea
își va întinde, blândă,
suprafața, netezindu-și
fiecare cută neliniștită.

Lasă vânturile să bată
în pânze, ghidează
navigatorul dinspre
adâncuri, mereu către mal.

 

Costel STANCU

Ochiul din palmă

1.

***

Demult, credeam că stelele căzătoare sînt

stropi de lapte picuraţi de pe boturile

puilor de lup. Mi-ar fi fost teamă să-i întîlnesc,

dar seara, în aşternuturi calde,

mă jucam cu ei, în gînd, pînă adormeam,

sperînd să-i regăsesc dimineaţa

prinşi în capcanele moi ale visului.

Am crescut, a venit vremea primei vînători.

Tata m-a silit să imit urletul lupilor

cum numai eu ştiam să o fac,

să-i scot în bătaia puştii.

Auuu! Auuu! am strigat.

Noaptea s-a clătinat şi a curs peste margini.

Mă rugam să nu cadă tocmai atunci vreo stea,

să le dea de gol ascunzişul.

Auuu! mi-a răspuns din depărtări

un urlet ce semăna, dureros,

cu glasul meu de copil.

2.

* * *

toate sînt la locul lor

în conturul magic al zilei

nimeni nu și-a deznodat buricul

muști dintr-o piatră

să simți că ești viu

speriat de atîta perfecțiune

Dumnezeu

lasă pentru o clipă

cheile de la poarta raiului

la îndemîna unui copil

3.

***

Seara, după ce se aşază oftatul în piept

şi ochii pisicilor se fac mari, începe să-mi fie

dor de mine, Celălalt, ca de un străin

asupra căruia – vai! – ori de cîte ori

se apropie, asmut cîinii. Nu mai înţeleg nimic.

Viaţa – o plimbare

pe picioroange inegale? Nu, n-am înnebunit.

Uneori, trăiesc în trecut, aidoma

unui bătrîn lup de mare ce pluteşte, resemnat,

pe amintirea, din ce în ce mai palpabilă,

a fostei sale corăbii. Totul mă nelinişteşte.

Doar moartea mi-e soră de lapte!

Îi îmblînzim împreună furia.

Apoi ne despărţim un timp,

eu rămîn singur – o realitate

strecurată, brutal, în apele visului.

Se apropie dimineaţa,

cîntecul zornăie în cocoşi.

Mor. Mă regăsesc pe mine, Celălalt.

Teodor Constantin BÂRSAN

Poetry

1.

My Timex

Seldom

My Timex watch, never…

My Timex never tells the truth

Come night, I search for

The light function

With heavy fingertips

The rough plastic button

The Indiglow tells the time

A turqoise luminescence reveals it

I watch its short broad hands

Like roman swords\And I never quite know

Whether it is today

Or tomorrow

Or the hours he stubbornly points at

Truly means anything to me

But he’s always there in the morning

My black Timex

Speaking to me in a language

I fear and hope, I’ll never learn.

2.

Timpul meu

Rareori.

Ceasul meu Timex, niciodată…

Timpul meu nu spune niciodată adevărul

Noapte bună, caut

Funcția luminii

Cu vârful degetelor grele

Butonul de plastic dur

Indiglow spune cât e ceasul

O luminozitate turqoise o dezvăluie

Mă uit la mâinile sale scurte și largi

Ca niște săbii romane

Și nu știu niciodată destul de bine

Fie că este astăzi.

Sau mâine.

Sau orele la care se încăpățânează să arate

Într-adevăr înseamnă ceva pentru mine

Dar el este mereu acolo dimineața

Timpul meu negru

Vorbindu-mi într-o limbă

Mă tem și sper, nu voi învăța niciodată.

 

Ștefania PAVEL

Poezia la 16 ani…

 

1.

Spațiul gol

 

În spațiul gol dintre particulele de lumină

Și densitatea întunericului

Se construiește, din ce in ce mai stabil,

Un gând apăsător care mă sufocă,

Dar nu mă lasă totuși să mor

Toată în același timp.

Așa că se duc doar rând pe rând părțile din mine,

Atât cât să poată fi ignorate de ceilalți.

Se ridica la cer,

Transformându-se în ceața care îmi iese mai apoi în cale,

Și prin care nu pot să văd ce mi se întâmplă,

Pe unde o apuc

Sau de câte ori mă întâlnesc cu mine

Fără nici măcar un schimb de priviri,

Fără nici măcar sa conștientizez

Faptul că eu sunt lângă mine.

Ochii mi se-nchid ușor

Ca să nu mai vadă spațiul gol fără ieșire,

Se-nchid ușor de gândul care tot apasă greu pe ei

Și pe întreaga mea minte

Pe care aș vrea să o părăsesc la un colț de stradă

Undeva unde nu ajunge nici lumina,

Unde nu ajunge nici întunericul

Și unde nu ajung nici eu.

În spațiul gol dintre particule și densitate

M-a adus, fără să-mi dau seama, ceața

Și acum sunt blocată cu gândul deplin construit

Pe care îl pot desluși la fel de ușor pe cât mi se închid ochii,

Dar care mă apasă la fel de greu precum ceața

Țesută parcă din fire de plumb. 

2.

Furtuna

 

Lumea s-a sfârșit deja

Și furtuna a trecut,

Dar au rămas fețele plouate

Ale oamenilor care,

Pierduți în spațiul lor gol,

Nu au observat că totul s-a sfârșit,

Inclusiv furtuna asta

Care ne-a surprins expirând înainte de vreme.

A mai rămas numai o urmă din tot,

O singură picătură de ploaie

Care mai cade din când în când

Pentru a ne aminti că trebuie să ne amintim ceva,

Dar nu știm ce;

O singură bătaie de vânt ce ne atinge rar,

Zgomotoasă cât să ne trezească din somn și din visare,

Dar nu atât de mult încât să o putem auzi și descifra,

Încât să o putem asculta și ignora;

O jumătate de tunet și o jumătate de fulger

Care să formeze un întreg ce pare doar un nimic descompus

În comparație cu ce a fost odată

Și o singură persoană adevărată

Cu o singură porție de aer adevărat,

Incompatibil cu plămânii altcuiva,

Pe care îl va lăsa curând în urmă

Atunci când, inevitabil, se va pierde și ea

În spațiul său gol.

Lumea s-a sfârșit deja,

Dar furtuna finală ne-a lăsat o urmă

Prin singularități și jumătăți de măsură,

Prin oameni înjumătățiți și astfel aduși la stadiul de întreg

Descompus și împrăștiat,

Lăsat să alerge prin lume

Pentru a ne lăsa o amăgire, una singură,

Că ceva mai există.

Dar degeaba,

Noi nu știm că ce a mai rămas e doar o amăgire

Și încă trăim în ea

Fără să știm că lumea s-a sfârșit deja

Singură, așteptându-ne pe noi.

 

Constanța POPESCU

Străini pe coridoare paralele

 

1.

Rădăcina uitării

Ce repede mi s-a făcut târziu

în soartă…

Vreau copacul meu,

plantat în umbra tainică

de vis.

Dimineața să-mi scutur perna

de nesomn,

să-mi pun lacrimile la uscat

pe ramura la care nu mai poți ajunge

și fardată cu mirări și așteptări târzii,

să dau drumul la rock-ul nostru,

îl mai știi?

Dansam fiecare împotriva celuilalt,

depărtându-ne,

ne adunam și contopindu-ne

deveneam celula începutului,

iar și iar prizonieră solitudinii.

Era vremea îmbrățișării, devenită

arc de cerc ruginit,

de care îmi mai aduc aminte,

când scriu povești nepoților,

poate l-ai îngropat la rădăcina

uitării…

și cât mă doare târziul din mine…

2.

Melodia

Hei, mai știi câte dimineți boțite,

aruncam pe cărarea

spre bucuria primară?

Parcă la capăt de drum aruncam

și pantofii cu neliniști

și broboada cu lacrimi,

iar la capăt așezam cu grijă,

în părți inegale, iubire și uitare,

pentru fiecare altfel,

pretenții, neputințe, cu sacii…

Doar melodia aceea se mai cântă uneori

la un radio de nișă…

și eu o fostă nișă…

cred că toți ascultăm uneori

Odă bucuriei

și ni-era tare bine!

3.

Ultima ploaie

De la ultima ploaie,

pielea mi s-a decolorat

și au apărut sute, mii de inimi…

ce boală am căpătat,

că fiecare cord are ritmul ei

și noaptea într-un cor

te strigă…deși nu deslușesc nici un nume…

până la ziuă, insomnia mea

se zbate să-mi scape din gânduri,

când mă tot întreb, cine ești?

Ce medic mă poate trata,

și-mi poate adormi nesomnul?

4.

Promisiuni onorate

Anotimp cu muchii ascuțite,

opusul rotundului din mine,

tot mai mic, până la punct,

acoperit cu zăpada anevoios

de tânără și rece

ca o iubire de după,

toamnă, cu belșug

și promisiuni onorate,

cât de târziu am putut.

Sunt într-un joc cu ecuația

amintirilor în genunchi,

mă rog să se facă liniște

între cuvinte,

doar așa ne ascultăm inimile,

ne mai putem privi ochii,

aburind oglinzile…

5.

Infinitul pe bucăți

Am strâns vocalele

și cu verbele ajutătoare

pictez icoane sfinților obosiți,

să ne atingă tăcerea din suflete,

unde tristețea de cinci stele

umple candele până la ziuă.

Noi, trecători prin soartă,

topim inutil lumânările

viselor de taină

și nu va mai curge ceara

să ne încălzească gândul.

Nu suntem doi în oglindă,

ci doar suportul

celui ce nu ajunge la lumină…

Între infinit și durere,

iubirea curăță cărările

înțelenite și suportă

costurile

plătite cu viață…

 

 

 

 

 

 

 

 

Distribuie:

Locuri de munca

Valeriana Gurmand + Raiman

Trimite știrea ta > 0737 449 352 > [email protected]

#Citeste si:



Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public
Flax Gopo
Webhosting Armand Media Star Sistems Security - Paza si protectie

Lasă un răspuns

Info politica de confidentialitate

Cititorii Gazetei - Google.com
Cititorii Gazetei - Trafic.ro