În urmă cu mai bine de 130 de ani, într-o arhicunoscută poezie, mirării retorice a personajului romantic (evit cât pot sonoritatea de cauciuc a sintagmelor voce lirică, eu liric şi celelalte) cu privire la perenitatea codrului, plasată în contrast cu vremelnicia omului, codrul îi răspundea, tot retoric: -Ce mi-i vremea, când de veacuri / Stele-mi scânteie pe lacuri, / Că de-i vremea rea sau bună, / Vântu-mi bate, frunza-mi sună etc. Dincolo de faptul că Eminescu reuşea să actualizeze, în numai opt versuri, trei dintre semnificaţiile cuvântului vreme, adevărata performanţa era transformarea vremii (din primul vers citat) în categorie filosofică.
Totuşi, pe parcursul ultimelor două secole, substantivul vreme a pierdut constant teren în preferinţele vorbitorilor de română în favoarea substantivului timp. Cele două cuvinte încă apar, în substituţie liberă, în contexte care le actualizează sensurile de interval, durată, moment, ocazie, împrejurare sau sensul de stare a atmosferei la un moment dat, dar creditat cu capacitatea de a primi semnificaţie filozofică, tehnică sau ştiinţifică a fost doar termenul moştenit din latină, nu şi cel împrumutat din slavă. Spunem, de exemplu, cu vremea / cu timpul, din vreme în vreme / din timp în timp, în vreme ce / în timp ce, o vreme / un timp, la vreme / la timp, în vremea aceea / în timpul acela, pe vremuri / pe timpuri, la fel cum spunem vremea probabilă / timpul probabil, dar nu spunem niciodată tema filosofică a vremii în opera lui X, motor în patru vremuri sau vremurile verbului.
Astăzi, termenul slav ni se pare îmbătrânit, inactual, tot mai puţin potrivit lumii în care trăim. Asemenea majorităţilor termenilor împrumutaţi din slavă, vremea este, înainte de toate, puternic încărcată afectiv: este frumoasă, înşelătoare, mohorâtă, urâtă, rea etc. Timpul este şi el frumos sau urât, dar nu este niciodată înşelător, ci instabil. Vremea, pentru că presupune vremelnicia, exclude ceea ce este veşnic, timpul, în schimb, deşi înglobează trecerea, nu exclude eternitatea. Şi aşa mai departe. Astfel, doldora de semnificaţii specifice, timpul tinde să elimine din vorbire vremea. M-am întrebat deci, pe bună dreptate, ce semnificaţie are acest proces. Şi ce s-a schimbat între timp?
Evident, pentru a mă lămuri, am simţit nevoia să mă întorc în timp. Cercetând textele cronicarilor, dar fără pretenţia de a întreprinde o cercetare filologică serioasă, am descoperit că celor moldoveni termenul timp le era probabil complet străin. Mai apropiaţi de spaţiul cultural slav, Grigore Ureche, Miron Costin şi Ion Neculce folosesc exclusiv termenul vreme şi derivatul acestuia, devreme, spre deosebire de cei munteni, în cazul cărora preferinţa marcată pentru acelaşi termen, ce apare în diverse contexte prepoziţionale, nu exclude totuşi utilizarea formelor timpuriu (Letopiseţul cantacuzinesc), estimpu, timpi (Radu Greceanu), estimp (Anonimul brâncovenesc) etc. În acest context, faptul că în prima traducere a Descrierii Moldovei, cea din 1806, realizată deci la doar 90 de ani după scrierea tratatului, în alternanţă cu vremea, termenul timp este destul de frecvent distribuit (timp, timpii, timpurile, în timpul, pe timpul, după timpul etc.), deşi nici domnitorul şi cărturarul moldovean Dimitrie Cantemir, autorul Descrierii, nu folosea acest cuvânt, dă o măsură a rapidităţii cu care lexemul moştenit din latină s-a instalat în preferinţele vorbitorilor de română.
Ce anume a determinat, într-un interval de timp atât de scurt, dacă îl raportăm la scara istoriei, victoria timpului asupra vremii?
Răspunsul cel mai la îndemână ar fi că această preferinţă tot mai accentuată pentru termenul latin corespunde ieşirii treptate a românilor din sfera de influenţă a culturii slave, respectiv apropierii de spaţiul cultural vest-european. Am spune că, în ciuda veşnicului balans între cele două spaţii culturale, în ciuda oscilaţiilor înregistrate de istoria românească a ultimelor două secole între autoritarismul paternalist slav şi autoritatea principiilor democratice, inconştientul colectiv românesc a indicat constant o singură direcţie. Iată un răspuns reconfortant. Eu, cel puţin, aş răsufla uşurat. Dar este acesta răspunsul pe care ni-l dorim cu toţii? Vă las pe dumneavoastră să hotărâţi.
Eu ştiu că îi prefer zicerii lui Miron Costin, cea cu nu suntu vremile supt cârma omului, ci bietul om supt vremi, pe cea a lui René Descartes: Eu sunt, eu exist, aceasta este sigur; dar cât timp? Atâta timp cât gândesc; căci poate s-ar putea întâmpla că dacă aş înceta de a gândi, să încetez în acelaşi timp de a fi.
Şi mai ştiu că de undeva, n-aş putea spune exact de unde, răzbate până la mine o întrebare: Cum va fi vremea mâine?
DANIEL TACHE este profesor la Colegiul Național „Constantin Carabella”, din Târgoviște, este doctor în filologie, critic și istoric literar, eseist…
Citește și
3.Și Bogdan CERNAT, în CULTURA ECONOMICĂ ne plimbă, o vreme, pe spirala economică…
5.Vremea, vremurile? Nu spera și nu ai teamă, scrie Mihaela MARIN în CULTURĂ ȘI EDUCAȚIE…
7.Despre vremurile de aici, scrie din LONDRA LA PAS prietenul nostru Cristian Gabriel GROMAN…
8.E prea devreme pentru vreme, afirmă categoric Puiu JIPA, în AȘA O LIPSĂ DE INCULTURĂ…
12.Mici REFLECȚII PEDAGOGICE, în pas cu vremea și cu vremurile, vă propune Alexandra VLADOVICI…
Facebook
WhatsApp
TikTok
