Privirea mea curge printre șiroaie de apă, scormonește trecut și prezent, oprindu-se tristă în poarta morții… Se naște noaptea în șoapta mea de durere, iubire e numele ei, dar nimeni n-o știe, strigătul meu e mut ca și viața.
25. Am intrat amândoi în apartamentul ei de la ultimul etaj al casei, deasupra căruia mai erau doar cele două mansarde şi acoperişul înalt, cu ferestre aşezate direct în apropierea cerului parizian. „Aş bea puțin coniac, am zis.” Fără să-mi răspundă, Iulia a intrat în bucătăria ei mică, din dreapta holului. Era foarte cald, mi-am scos haina şi m-am aşezat pe unul dintre fotoliile din camera de zi, în care Iulia avea, ca şi în mansarda mea de deasupra, un birou mic şi câteva rafturi cu cărţi, reviste, hârtii de tot felul, aşezate însă într-o ordine desăvârşită, feminină.
„Iartă-mă, mi-a spus, după ce ne-am aşezat în jurul cafelei fierbinţi pe care a adus-o şi a sticlei de coniac fin, nu trebuia să-ţi povestesc toate acestea într-o asemenea zi. Am simţit nevoia asta însă, e un fel de eliberare pentru mine…” Când un om devine într-atât de nefericit încât durerea îi este mai intensă decât spaima de ziua de mâne, e mai bine să aştepte înserarea. „Nu crezi, am întrebat-o eu în aerul cald al încăperii, că e timpul ca viaţa ta să meargă mai departe?” M-a privit câteva secunde şi mi-a răspuns: „Ştiu asta, simt că nu mai pot trăi doar din amintirea unor zile fericite, dar am mereu sentimentul că pentru mine nu mai poate fi niciodată un alt început.”
O priveam pierdut într-o aşteptare calmă, era transfigurată, îmi părea un suflet regăsit, care sta să-şi deschidă tot cerul înalt peste dimineaţa care sosise. Ne-am privit câteva clipe, o istorie întreagă s-a ascuns în spatele ochilor noştri şi, după un timp, eram împreună îmbrăţişaţi. Părul ei mirosea a zăpadă, ne ardeau mâinile şi ochii împreunaţi, iar cuvintele se opriseră definitiv între noi. Am luat-o în braţe, pluteam într-un fel pe care-l simt şi acum, deşi nu vinovat, ci izbăvitor. Am intrat în dormitorul ei şi am dezbrăcat-o cu mişcări încete, nu-mi tremurau deloc mâinile, deşi era o experienţă pe care o descopeream fără prea multă pricepere, dinainte. Ne-am căutat, amândoi, în patul ei de femeie singură de prea mult timp, tremura şi ardea şi se agăţa de mine de parcă ar fi vrut să nu mai plec de acolo niciodată, să rămânem fără timp şi fără vorbe. Am rămas un timp îndelungat îmbrăţişaţi, o simţeam ca pe o parte din mine, iar chipul ei era atât de senin încât aş fi vrut şi eu să nu se mai termine povestea începută în dimineaţa de An Nou.
Simţeam amândoi că e o zi unică, ştiam într-un fel pe care nu-l pot explica faptul că această zi nu se va mai repeta. A căzut înserarea din prima zi a anului peste noi. Din camera mea de sfârşit de lume, în care-mi amintesc cum strălucea în amurgul zilei de ianuarie trupul ei, a intrat neştiut îngerul de atunci. Dimineața, înainte de a pleca de la Iulia, a mai fost o ultimă îmbrăţişare şi strigătul ei fericit şi chipul ei inundat de o bucurie fără margini care părea să spună oricui că viaţa poate fi trăită mai departe. M-a strâns în braţele ei firave, intrase în mine cu tot trupul ei şi ne simţeam atingerea fierbinte, în liniştea fără de margini a serii de ianuarie.
Am ajuns în mansarda mea, de deasupra locului în care trăisem o zi de iubire, aş fi crezut că trebuie să mă simt vinovat, gândul meu ajunsese la Maria, dar – trebuie să spun şi acum – nu eram decât atins de linişte. A doua zi am fost împreună cu Iulia în Place Maubert şi am intrat în cafeneaua Ronsard. Am vorbit puţin, dar nu era deloc un aer stingher între noi. Am cumpărat apoi fructe din magazinul de alături. „Aici, mi-a zis Iulia, se spune că-şi făceau veacul Francois Villon şi banda lui…” Ne-am plimbat până în apropierea unui soclu de statuie, la intersecţia dintre bulevardul Saint-Germain şi rue Mange. „Cred că ştiu şi eu, am zis, un student a citit un eseu despre Etienne Druet, un precursor al filosofiei politice franceze. Aici a fost ars împreună cu cărţile lui.”
Vorbesc cu mine şi nu aud nimic… Dialogul interior e un instrument de salvare doar pentru omul rătăcit în labirintul lumii. Sunt prizonier al seducţiilor şi răspunsurilor părelnice la singura şi marea întrebare pe care încerc s-o dezleg. Unde e ziua de ianuarie, acum când s-au topit toate zăpezile şi miroase a păcat?
26. Despre acea zi de început de an Radu mi-a trimis o foarte lungă scrisoare. O am, ca şi pe toate celelalte şi am fost foarte curios să o alătur poveştii din caietul lui de sfârşit de viaţă. Sunt, trebuie s-o spun, mari deosebiri. În realitate, el s-a simţit foarte vinovat de experienţa lui cu Iulia, i se părea o trădare imensă faţă de Maria. Scria că au fost nopţi întregi în care n-a putut dormi, se gândea chiar dacă să-i spună Mariei adevărul… L-am sfătuit să n-o facă, sunt – îi scriam eu – lucruri pe care noi bărbaţii trebuie să le facem fără să credem că lumea începe sau se termină cu noi. Ziua de dragoste povestită în caiet e mult mai concentrată şi parcă expediată în cuvinte care se doresc neutre. Mie, Radu mi-a povestit altfel şi am să aşez aici câteva fragmente din scrisoarea lui, o fermecătoare naraţiune a amorului feciorelnic al amicului meu… Îţi aminteşti, dragă Mircea, că prima mea experienţă de bărbat în căutarea iubirii ţi se datorează, mi-a scris. Ca şi multe alte experienţe din viaţa mea… În mansarda în care am locuit împreună doi ani, tu ai adus-o pe Sonia, colega ta medicinistă, o fată frumoasă, dar rece ca un suflet încercat de nenoroc. Ea m-a făcut bărbat, aproape că s-a întâmplat fără voia mea, parcă era într-un laborator de-al vostru, în care cerceta corpul omenesc cu armele neîncărcate şi unelte înverzite de atâta folosire. M-a dezbrăcat şi s-a aruncat asupra mea cu o voluptate de animal tânăr, care-şi devora prada crudă şi neştiutoare. A fost ca în poveştile pe care le auzisem la mine acasă, de la băieţii mai mari, rătăciţi prin pădurile din jur, cu fetele din satul nostru.
N-am avut, prietene, experienţe numeroase, n-am fost mai mult decât era cazul preocupat de femeile din jurul meu. Cu Iulia însă a fost altceva… Mă simt, acum când îţi scriu, vinovat până dincolo de ceea ce mai pot rosti, cu vorbe puţine. Vinovat faţă de Maria, am coşmarul unei trădări de neiertat… Totuşi, îmi spun că mâinile care-au mângâiat trupul delicat al Iuliei, care-au strâns în palmă sânii ei frumoşi au fost o floare de primăvară timpurie. N-aş putea să uit vreodată ochii ei strălucind în lumina de an nou, bucuria ei de femeie renăscută, pentru iubire.
Ţi-am scris deja că şi eu şi Iulia am ştiut că această zi nu se va mai repeta vreodată. Am trăit-o însă, tocmai de aceea, ca pe o iniţiere fecundă, ca pe o iluminare. Spre seară, înainte de a pleca din camera ei, au fost clipe în care acolo nu erau doi oameni tineri, ci un singur trup înlănţuit, ca un strigăt auzit până la marginea norilor atinşi de zăpada dintâi.
Cred, totuşi, că e de ajuns, mi-e greu să intervin în logica fragmentată de viaţă şi de suferinţă a prietenului care a fost.
27. La jumătatea lui februarie am avut oaspeţi la unul dintre seminariile conduse de mine. Îmi amintesc bine dimineaţa aceea, ieşise soarele, era un aer de primăvară într-un Paris morocănos şi bântuit de spaima îngheţului de peste iarnă. Tocmai mă pregăteam să plec spre sala de la etajul trei, în care urma să discutăm, cu cea de-a doua grupă de studenţi, despre filosofia politică din fostele ţări comuniste, la graniţa dintre ideologie şi practică. Au intrat în încăperea profesorală decanul facultăţii şi profesorul meu, Albert Vichi. „Radule, mi-a spus profesorul, ne primeşti şi pe noi la seminar?” Le-am spus că îmi face mare plăcere şi chiar aşa era.
Unul dintre studenţi a prezentat ideile principale din cursul profesorului Vichi, apoi doi dintre ei au comentat paginile de bibliografie indicate şi, aşa cum ne obişnuisem, am lansat câteva provocări – cum le numeam noi – pentru discuţii. „Am citit, a zis unul dintre ei, că filosofia politică a fost un domeniu evitat în filosofia ţărilor din răsărit.” Le-am explicat un paradox: „Să ştiţi, le-am spus eu, că lucrul acesta poate fi intuit pentru perioada totalitară, dar e mai greu de înţeles de ce, de pildă în ţara mea, chiar şi între cele două războaie, când era democraţie şi pluralism politic, domeniul acesta a fost tot evitat și e surprinzătoare reticenţa din perioada interbelică de a discuta subiectele clasice ale filosofiei politice, ceea ce în Franţa nu s-a întâmplat.” Am adăugat că „s-a preferat jurnalismul politic”. În discuţia noastră au început şi contradicţiile. „Ne-aţi spus că important ar fi să poţi propune un model valoric atunci când reflectezi asupra realităţii politice.” Mă gândisem la o astfel de idee… „Nu e acest model o dogmă, un imperativ greu de acceptat într-o democraţie?” m-au mai întrebat ei.
Am vorbit despre doi poli ai unui asemenea model valoric; recunosc însă că ideea nu-mi aparţinea, mi-a vorbit mult despre acest subiect bătrânul filosof, ambasadorul… „E, mai întâi, un dialog interior… Drama omului e că îşi petrece cea mai mare parte a vieţii rătăcind pe căile nenumărate şi încâlcite ale aparenţei.” Unul dintre studenţi a întrebat: „Asta înseamnă că n-are nicio şansă să-şi împlinească toate visele cu care a fost învestit?” Am spus că da şi, mai ales, că nu atât dificultăţile drumului de parcurs sunt mari, cât paşii greşiţi pe care îi face neîncetat şi care-i prelungesc inutil drumul. „Un filosof important din ţara mea scrie că omul trebuie să fie mereu la pândă, iar dialogul nostru interior nu poate apărea decât înăuntrul unei existenţe deficiente sub raportul fiinţei.” Le-am propus, pe acest prim pol, o definiţie a politicii… „Este, am zis, o tehnică a cărei funcţie e de a apăra fiinţa de orice i-ar putea stânjeni acesteia dezvoltarea, dar al cărei domeniu propriu este cel al lui a avea.”
Acelaşi student m-a întrebat: „Și care e al doilea pol?” L-am numit, ca şi domnul ambasador într-o carte a sa, dialogul generalizat. „În sensul acesta, am continuat, politica e o activitate concentrată, care stabileşte protocolul minimalei vieţi împreună în cadrul comunităţii de oameni.” Am încheiat cu o idee pe care le-am cerut să o comenteze data viitoare: deschiderea lui eu către tu… Să-i spui tu celui pe care viaţa şi mediul lucrurilor îl aduc în faţa ta. Tot restul, de aici decurge.
„Domnule, mi-a spus decanul, în biroul lui ceva mai târziu, mi-aş dori să te pot opri aici, la Sorbona.” Locuiam, cum înţeleg eu azi, cu mintea rătăcită în uitare, într-o ţară albastră. Când totul se prăbuşeşte şi speranţa e doar o iluzie, ce mai rămâne în afară de cădere?
28. Doctoriţa a stat azi câteva ore cu mine. Mi-a povestit despre Pavel. Am lăsat-o să vorbească, lumea din care venea semăna cu aceea din marginea munţilor mei, de acasă. Eram însă gata să înţeleg frământarea acestei femei care părea, lângă mine, pacienta şi nu vindecătoarea. După ce s-a oprit i-am vorbit și eu despre întâlnirea mea cu Marele Gânditor, la Paris, în primăvara dintâi a iniţierii mele în viaţa universitară de la Sorbona. „Ieşisem, am început eu, împreună cu profesorul meu de la Sorbona, cu care îmi pregăteam doctoratul. Locuia în Cartierul Latin şi fusesem invitat la masă, profesorul împlinise 65 de ani…”
Închid ochii şi retrăiesc fiecare clipă. Eram lângă Theatre de l’Odeon, ne pregătem de o plimbare mai lungă prin cartier când, în faţa noastră, a apărut el. Ținea stingher o plasă în mână şi părea pierdut în mulţime şi, am observat asta imediat, nu avea de loc un aer îngândurat sau sceptic. „Îl salut, a zis profesorul meu, pe cel mai mare sceptic de serviciu al unei lumi în declin.” Se cunoşteau de mult timp; şi-au strâns mâinile cu prietenie… „Ţi-l prezint dragul meu, a spus profesorul, pe tânărul meu asistent, e de-al tău, e din ţara ta.” Omul blând, din faţa mea, m-a cercetat cu o curiozitate normală. „E adevărat?” m-a întrebat, în româneşte, de parcă dorea să se convingă direct, fără ocolişuri. „Este”, am răspuns. Profesorul ne-a invitat la o cafenea de lângă librăria Gibert. Am vorbit mult, i-am povestit filosofului istoria prezenţei mele la Paris. M-a ascultat, sorbind rar din cafeaua adusă de mult. A spus ceva doar atunci când i-am vorbit despre Alexis de Tocqueville şi despre subiectul tezei mele de doctorat.… „Bine, a zis el, dar Tocqueville nu e decât un căruţaş de duzină”. Am zâmbit şi i-am spus: „Înseamnă că iau act de completa mea pieire”, iar gândul era – de fapt – al lui. „Ne mai vedem, a mai spus, trebuie să te aduc la lucruri mai serioase.”
Au vorbit, el şi profesorul, mult timp. Mă uitam la omul fascinant din faţa mea, avea o curiozitate evidentă pentru micile întâmplări, exerciţiul negaţiei lui dispăruse în fumul cafenelei. Unde, mă întrebam eu, a încăput în mintea bătrânului filosof din faţa mea, gândul că trăim pe fundul unui infern, iar singura salvare e să luăm act de completa noastră pieire?
„Ştii, i-am spus eu doctoriţei, care îmi asculta povestea de ieri, mi-a rămas întreagă îndoiala lui… Oricât ne-am fi zbătut noi în această lume şi oricât ne-am fi separat de ea, distanţa dintre noi şi ea n-a făcut decât să ne-o facă mai accesibilă. Varietatea de forme ale existenţei a fost, totuşi, în noi un prilej de veşnicie, încântări şi tristeţi.”
29.Am dat nerăbdător pagina caietului scris de Radu, dar nu mai era nimic despre întâlnirea lui cu Marele Gânditor, cum îl numea. Nu se poate, mi-am zis, mie mi-a povestit ore întregi, îl vizitase acasă, în locuinţa de lângă Theatre de l’Odeon, doamna îl plăcuse mult, au ieşit de nenumărate ori la plimbare prin cartierele apropiate.
Pot oare să înţeleg ce s-a petrecut în amintirile prietenului meu? Câţi oameni ar fi putut avea experienţa întemeietoare a unei asemenea întâlniri? Şi totuşi, iată, pagina aceasta se rupe brusc şi nu mai găsesc nicăieri o revenire la istoria abia începută. Avea un sentiment profund de capăt al drumului… Fragmentele de viaţă care urmează, în caietul lui, sunt tot mai precipitate, ce este timpul din faţa mea, se întreabă el, dacă nu o copie mobilă a eternităţii? Ar mai fi fost foarte multe de scris, viaţa lui de bărbat tânăr şi încărcat de gloria unor experienţe pariziene memorabile i-a adus trăiri şi dialoguri pline de sens.
Dar, prietenul meu Radu, are aici tot mai puţin timp pentru amintiri. Mie mi-a vorbit, cu liniştea cunoscută încă de la vârsta liceanului de altădată, despre dubla cădere căreia îi este supus omul, dialogul lui cu filosoful important despre care vorbeşte lăsase urme adânci, dincolo de experienţele comune celor de lângă noi. „Înţelegi tu, Mircea, îmi spunea, există o cădere în timp şi căderea din timp, adică o condamnare prin plictis a existenţei umane. De aici, viaţa văzută ca o repetiţie monotonă şi nesfârşită a aceleiaşi clipe…”
Ştiu bine, încremenirea timpului nu e doar reveria filosofilor, acolo unde, cum zicea Radu, verbul însuşi se împotmoleşte. Este poate, mai mult, sufletul bun al prietenului care pleacă.
Facebook
WhatsApp
TikTok
