TABLETA DE LUNI – Ionuț CRISTACHE – Pagini din… izolare

 

 

Gata cu realitatea teribilă, de fiecare zi… O trăim, e complicată, e fără rost să mai adăugăm ceva…  O perioadă, de acum înainte, vă propun, cu mijloacele modeste care-mi aparțin, atât cât pot, o poveste nouă… O să încerc să o scriu, de la o săptămână la alta… În izolarea necesară…

 

Fratele Iosif (doi)

 

Erau în biblioteca mănăstirii, a găsit acolo mii de cărți, ore întregi fratele Iosif aranja rafturile lăsate în neorânduială, mângâia copertele groase, le ștergea de praf, deschidea paginile îngălbenite și, adesea, citea până când Arsenie îl striga din ușa deschisă. Ascultare, rugăciune, suferință… Se gândea des, în liniștea nopților răcoroase de vară, acolo sub paza munților din apropiere, că vrea pace și bucurie, dar nu uitase că pentru fiecare om mai există și suferință. Adică lacrimi și sânge, chiar și moarte… I s-a repetat adesea, în primele luni, că atunci când slujești într-o mănăstire ești răstignit, ești pe Cruce și faci ascultare, astfel vei ajunge la sfințenie.

–E calea noastră, dragul meu, i-a zis într-o altă seară, după Vecernie, călugărul Arsenie. Treci prin focuri, te smerești, trebuie să simți chemarea, mai întâi gândul…

–Am aflat că trebuie să fiu pregătit pentru toate acestea.

–Da, să biruiești mai întâi lumea, frate Iosif, în călugărie nu se doarme, e o lucrare care nu se poate arăta doar prin cuvinte.

Să părăsești tăcerea, să nu-ți tulburi mintea, dar e greu să vină un gând rău și să pui altul bun în loc, visa cu ochii deschiși în nopțile de nesomn. E ușor să spui să nu mai existe Eu… Pentru Tine, Doamne, rugăciune pentru toată lumea… Și în anii din urmă el a simțit că în viață au fost minuni mai mari sau mai mici, dar a trecut pe lângă ele cu indiferență.

Noaptea de septembrie a căzut rece și posomorâtă peste liniștea mănăstirii. Șapte luni de renunțări au trecut nevăzute de ceilalți, fără prieteni, fără viață lumească, doar cu amintiri pe care nu le putea șterge. Încă… Robia lui de bunăvoie l-a dus încet către chemarea cea nouă, stăruitoare, venită de dincolo de marginile firii. I se vorbea despre contopirea cu sine a dulceței iubirii și a suferinței dorului, dar el simțea o stânjeneală întreagă, părea atacat de roluri îndulcite cu arome pe care nu le-ar fi ales altădată.

–E darul dumnezeiesc care te duce pe aripile îngerilor spre izvorul mănăstirii, singurul care potolește setea sufletului îndrăgostit de Hristos, zicea părintele stareț.

Fratele Iosif avea încă răceala rațională a judecăților lui dinainte și se simțea vinovat, într-un fel pe care ar fi știut să-l numească. Dar n-o făcea…

–Știi, l-a întrebat tot atunci, la început de septembrie, Arsenie, cum îi îndeamnă pe Apostoli Mântuitorul?

Vino după Mine

–Chiar așa, și fără promisiuni, fără cuvinte multe, să renunți la toate pentru o robie de bunăvoie.

Robia iubirii, a adăugat Iosif, căutând mai degrabă un răspuns al lui, deși fața i s-a luminat senină și caldă.

–Atunci când am ajuns aici, i-a mai spus Arsenie, călugărul care a avut grijă de mine mi-a vorbit din prima zi despre iubirea de Dumnezeu, cea care arde ca o flacără în pieptul nostru, ziua și noaptea. Nu știu dacă l-am crezut.

Nici eu, ar fi vrut să spună fratele Iosif, care era încă singurul lui spectator anonim, iar frica îl mai ajungea din depărtare. I s-a repetat mereu că numai depărtându-te de lume te poți apropia de Dumnezeu și El te va învăța ce înseamnă să iubești. Iubirea de Dumnezeu, singura care nu se termină vreodată… Dar supunerea lui ce putea să fie? Robie sau eliberare? În minte avea gândul întreg, despre dăruirea și unirea cu Domnul. Tăierea voii tale, se mai întreba câteodată, te duce unde? La întruparea într-o ființă îngerească? El a simțit de multe ori, în viața trecută, că o iubire care umilește este, cumva, ca o moarte rapidă, descompusă în sute de imagini confuze. Adică, treci un prag, înghețul e în tine, totul e un ghem care se mărește în inima ta. I s-a mai repetat că Hristos a purtat crucea și noi trebuie să o purtăm, să înduri cu răbdare toate ispitele și toate necazurile, să-ți înăbuși mânia și dorința, să ai dragoste pentru toți și să ai grijă ca nu cumva să-i întristezi pe ceilalți sau să faci rău celui de lângă tine, pentru că ceasul rugăciunii îți va sta piedică pentru întristarea fratelui tău. Frânturi din toate cuvintele se adunaseră în nopțile lui întunecate și fără somn, în lumea pe care a ales-o la repezeală, cu instincte incerte și greu de cuprins în explicații raționale.

–Dragul meu, i-a mai zis Arsenie, vrăjmașul nu se războiește cu cel care doarme și se odihnește.

–Da, părinte, atunci când îi spui fratelui că trebuie să facă ascultare… Și nu vrăjmașul îi spune să nu facă…

–Ai înțeles, abia atunci ar putea să înceapă războiul, frate Iosif.

Și el a zâmbit, la început, pentru că îl apăsa ceva pe piept și îl strângea ceva de umerii reci. Și nu înțelegea de ce se simțea mic și speriat. Ajunsese acolo la două zile după ce împlinise treizeci de ani. Nu știa nimic despre nenumăratele ispite, căderi și ridicări, lacrimi și suferințe. Și tot călugărul Arsenie i-a povestit despre viața care urma să înceapă. De fapt, vărul Dimitrie a fost cel dintâi, el l-a trimis să vadă și să înțeleagă și l-a gonit din gândurile pe care le-a adus din prima lui întâlnire cu mănăstirea. A făcut-o, însă, fără prea multă convingere, el nu reușise, părea să spună, du-te tu, e o salvare. Sau nu e?

–Fiule, i-a spus de la început Arsenie, eu am venit aici atunci când aveam doar 19 ani. Nu știam că n-am să mai plec de aici niciodată. Eu venisem să învăț rânduielile bisericești, pentru a fi dascăl la mine în sat. Îmi plăceau cântările bisericești, îmi încălzeau sufletul. Părintele stareț de atunci, care avea peste 80 de ani, m-a trimis la început la un schit, să stau acolo o vreme. Mi-a dat niște bani de drum și un bilet pentru egumenul de acolo. Atunci când am ajuns la schit, locul era tare sărac, abia se redeschisese după ce a fost în paragină zeci de ani. În loc de chilii era un bordei acoperit cu stuf, iar biserica era dărăpănată. Dar când am intrat în ea și m-am rugat, am simțit cum o liniște mi-a cuprins sufletul și cum grijile mele au dispărut.

Sus, spre muntele din spatele lor, erau multe flori de culoarea muștarului, iar câmpul stâncos din marginea mănăstirii fusese cosit numai pe jumătate. Fânul era deja strâns în căpițe mici și inegale, iar în depărtare se auzeau mașinării ciudate, care torceau cu zgomote mari. Vântul ducea departe zgomotul acela.

–După o vreme, a continuat Arsenie, m-am întors aici. Într-o zi am fost întrebat dacă știu să gătesc și le-am răspuns că da, dar mâncare așa, mai simplă. Cât mergem noi la muncă, mi-au zis, vezi că ai în magazie cartofi și ce-ți mai trebuie și fă ceva pentru prânz. Curățam cartofii și m-a apucat un dor de casă și de ai mei, îmi curgeau lacrimile peste bucățile tăiate de mine. Ce ți-a trebuit viață de mănăstire, mă întrebam, de ce nu ai rămas acasă, să te însori și să le fii sprijin părinților, o vedeam pe mama lângă mine…

A recunoaște că, în viață, ne facem iluzii prea multe nu este o virtute, iar motivele tulburărilor noastre se schimbă, adesea, cu repeziciune.

–I-am povestit unui părinte, care trăia atunci în mănăstire și el a încercat să mă aline. M-a luat la coasă cu el și mi-a zis: hai să dăm câte o brazdă fiecare, cât dau eu, tu te odihnești, iar cât dai tu, eu am să cânt un tropar, să le înveți și tu și să te aline. Așa a fost începutul meu aici, greu și cu multe ispite, am vrut de multe ori să plec, dar Dumnezeu m-a întărit de fiecare dată.

–Unii au plecat…

–Da, Dimitrie al tău n-a stat mai mult de trei luni, dar îl cunoști, lucrarea cu el nu ar fi mers niciodată.

Fratele Iosif a tăcut. Apoi, zilele au trecut la fel, împărțite între munca în bibliotecă, uneori ajuta și la treburile celelalte din mănăstire și a urmat programul aspru de rugăciune al celor Șapte Laude. El începuse să înțeleagă că una fără alta nu se puteau face, orice zi pornea cu slujba de dimineață, apoi treburile fiecăruia, rostuite de părintele stareț, la amiază mâncau și se odihneau puțin, se întorceau la treburi până pe la patru, când era altă slujbă, până la șase. Mai târziu, se retrăgea fiecare în chilii, cu povestea lui și rugăciunile repetate de atâtea ori… Dacă ești sărac, aflase fratele Iosif, străduiește-te măcar să fii curat și bun.

Timpul de probă a durat puțin pentru el, părintele stareț i-a spus că e făcut pentru noua lui viață. Rămâneau ore întregi, împreună, în biblioteca pe care fratele Iosif o schimbase cu totul, era ordine, avea deja un catalog cu toate cărțile și lucrările bisericești, lăsate până atunci în neorânduială, vorbeau mereu despre monografia pe care urma să o scrie Iosif, aveau documente vechi, era acolo o istorie precisă care se lăsa desfăcută în fapte și trăiri numeroase. 

Și ce, se întreba fratele Iosif în fiecare noapte, i se face cuiva milă de cel care așteaptă? Unii oameni pot fi recunoscuți după blândețe, au pe chip o absență mereu scufundată în propriul lor suflet. Ca și el, până în zilele din urmă… Încordarea i-a slăbit, pașii necunoscuți s-au depărtat, a învățat să nu mai judece lucrurile la repezeală, cuvintele i s-au amestecat printre tăceri multe și liniștite.

–Începutul, i-a zis într-o dimineață starețul Ghenadie, este mereu însoțit de semne. Înțelegi?

–Nu prea, a răspuns…

–Uite, e cu neputință să descriem ceea ce se petrece, fiecare dintre noi primește un semn tainic.

–Monahia e un miracol?

–Chiar așa, e un miracol pe acest pământ, chiar dacă pentru cei dinafară se arată ponosită, mai mult ponosită decât grațioasă, dragul meu.

Și totuși, i-au apărut întâmplări necunoscute, atunci când l-a părăsit chiar și cumpăna șovăielilor obișnuite. Citea, cu ochii lipiți de paginile îngălbenite, îmi trăiesc viața în cercuri care cresc mereu și se întind peste lucruri și trec. Vecine Dumnezeu, dacă uneori te tulbur cu bătaia mea de inimă, în nopțile lungi, e doar ca să-ți aud răsuflarea și să știu că tu ești singur în odaie.

–Mintea trebuie îndepărtată de cele lumești, mai zicea starețul.

–Știu, părinte, prin înfrânare, dragoste și rugăciune.

–Da, iar candela să fie mereu aprinsă. Să poți lăsa în urmă toate gândurile viclene. Știi, dragul meu, țarina care nu e cultivată cu recoltă bogată nu-i va da omului rod al rugăciunii.

Leapădă-ți încă de la ușă voile tale și caută raiul care este înlăuntrul tău… Uneori inima îi bătea mai tare, îndoieli vechi și altele noi se amestecau, cel mai bine, aflase el, este atunci când vine omul chemat de Dumnezeu, prin glasul stăruitor al credinței.

–De ce ai ales calea asta? l-a întrebat într-o zi un pictor care lucra la pereții bisericii.

–Știu eu? Poate că e vorba de chemare, i-a răspuns. Simți că nu mai poți să faci altfel decât așa, n-ai pace.

–Și asta te poate face să ajungi aici?

–Poate… Poate că dorința de a avea timp mai mult pentru Dumnezeu.

–Și nu e greu?

–Nu e ușor, i-a răspuns, toată liniștea noastră este dată de ascultare, fiindcă atunci când o calci vine tulburarea.

–Nu sunt prea multe încercări? l-a mai întrebat.

–Am început să înțeleg, nu cred că Dumnezeu ne-a dat atâtea încercări fără niciun rost.

–Se poate, a mormăit pictorul, nu prea convins.

–Cine știe, va veni și ziua în care voi putea înțelege toate lucrurile, pentru că tot ceea ce face Dumnezeu e bun.

–Am aflat, a mai zis celălalt, că ai fost student la Paris, că ai un doctorat în filosofie. Cum aș putea să înțeleg de ce ai ajuns aici?

–Ai putea… Până la urmă, suntem mereu demni de compătimire.

–Știu ce vrei să spui, am venit pe lume doar că să-i ajutăm pe ceilalți.

–Nimeni nu se simte mai singur decât cel care nu-și poate împlini această misiune, mi s-a repetat adesea. Nu cred că am ajuns să simt până la capăt…

Pictorul s-a oprit din munca lui, a coborât de pe schelă și, sprijinindu-și coatele de o masă, și-a lăsat fruntea peste podul palmei, figura lui exprima bine neîncrederea și îndoiala.

–Așa credeai și acum câteva luni, până să ajungi aici?

Cuvintele fratelui Iosif s-au ascuns în întunericul din el, ispita s-a trezit ca un coșmar. Cândva, un profesor pe care l-a cunoscut în Albania, i-a povestit că și creierul nostru stă într-o beznă totală, plutește într-un lichid transparent, niciodată în lumină.

–Firește că nu credeam, a răspuns el, deși cuvintele i-au ieșit cu greutate la întâlnirea cu bărbatul morocănos de alături.

Fratele Iosif s-a retras și nu părea să fie un învingător, nu știa dacă e o binefacere să impui cuiva un lucru pe care nu-l dorește. Călugărul Arsenie a încercat, într-o zi, mai la început,  să-i vorbească altfel, l-a simțit abătut și trist. Răul e mare, și-a amintit că i-a zis, dar rușinea poate să fie mai mică, dacă poți să vorbești despre ea fără sfială. Nu renunțase încă să se ascundă printre cuvinte, se uita la cel din jur și credea că toate deveniseră mai încâlcite și mai tulburate de nenumărate zvonuri. Și mai gândea ceva despre un pact secret cu propriile lui cuvinte, care se mișcau printre amintiri amestecate, toate înghesuite în minte, precum firele colorate prin tabloul la care cosea neîntrerupt bunica Victoria. S-a simțit uimit de lipsa lui de umilință, care i-a înăbușit inima, era încercuit în tipare rigide, iar bruma lui de luciditate s-a topit într-o buimăceală apăsătoare.

Peste câteva zile s-a întâlnit iarăși cu pictorul, acesta a tăcut o vreme, a ridicat privirea spre tabloul început de el, peste peretele bisericii și l-a privi cumva, dintr-o parte, te așteptam, părea să-i spună… S-au revăzut mai târziu, fratele Iosif i-a căutat în documentele vechi imagini, icoane, toate rămase de la începuturile mănăstirii. Avea în mână o carte, fratelui Iosif i s-au umezit ochii, chiar și ochelarii cu rame subțiri au devenit netransparenți.

–Ai citi cartea asta? l-a întrebat pe bărbatul scund, cu chelie începută mult prea repede.

–Acum o citesc,  îmi place foarte mult, i-a răspuns pictorul.

Fratele Iosif a revenit, în seara aceea, în lumea din care plecase. Pictorul citea Eleganța ariciului, de Muriel Barbery. O cunoscuse pe Muriel la Ecole normale superieure de Fontenay-Saint-Cloud, acolo unde Ștefan a studiat doi ani, în perioada lui franceză. Muriel Barbery era o  romancieră născută în Casablanca, în Maroc, la 28 mai 1969. A fost studentă la Ecole normale superieure de Fontenay-Saint-Cloud și a obținut diploma de studii aprofundate în filosofie. A predat într-un liceu, apoi la IUFM din Saint-Lo. Acolo s-a întâlnit Ștefan cu ea și au avut lungi discuții, într-o cafenea pe care o iubeau amândoi. Muriel Barbery a scris primul său volum în 2000, Une gourmandise, apoi Eleganța ariciului, al doilea său roman, surpriza editorială a anului 2006. S-a vândut în peste un milion de exemplare și a fost tradus rapid în lumea întreagă. Succesul la public a fost dublat și de o primire entuziastă din partea criticii. Muriel Barbery i-a mărturisit lui Ștefan că purta cu ea mereu un exemplar din Război și pace, pe care nu înceta să-l recitească. Era fascinată de Japonia, unde și dorea să se stabilească. 

–Vrei să spui că ai cunoscut-o? a întrebat pictorul mirat.

–Da, chiar foarte bine, m-a ajutat mult în perioada studenției mele.

Ștefan sau fratele Iosif? Acolo, în biblioteca mănăstirii, cu pictorul așezat la masa plină de cărți, poze, picturi, adunate pentru el de tânărul plecat în lumea lui Dumnezeu, rămăsese ceva de spus: alții sunt înfățișați prin sămânța căzută în pământ bun, aceștia sunt cei ce aud cuvântul, îl primesc și fac roadă… 

Să citești „Eleganța ariciului” în mănăstirea pierdută în sfârșitul de vară, i s-a părut fratelui Iosif  mai mult decât amintirea lumii pe care nu știa dacă să o mai recunoască. Pentru că, Doamna Rene avea cincizeci și patru de ani, era portăreasă (de douăzeci și șapte de ani ) la numărul 7, rue de Grenelle, într-o frumoasă casă boierească, așa cum zicea, cu o curte și cu o grădină interioară, cu opt apartamente de lux. Era văduvă, scundă, urâtă, dolofană, avea bătături la picioare și, mai spunea ea, avea o răsuflare de mamut. Nu avea studii, era săracă și discretă, era insignifiantă și trăia singură cu pisica ei, un motan mare și leneș, căruia îi miroseau urât labele atunci când era contrariat. Doamna Renee, portăreasa iubitoare de înțelepciune, decidea că fenomenologia este o mare escrocherie, îi hărțuia neîncrederea în perspectiva că atâta inteligență va fi putut sluji unei întreprinderi atât de zadarnice. Problemele constitutive ale egoului transcendental o frământau pe doamna portăreasă pariziană. Freca treptele de la intrarea în vila cu barosani și constata că atunci când vrei să abordezi fenomenologia trebuie să fii conștient de faptul că ea se rezumă la o dublă interogație: care e natura conștiinței umane și ce cunoaștem noi despre lume?  Doamna de cincizeci și patru de ani „demonta” esența fenomenologiei. Când îl mănâncă undeva, omul se scarpină și este conștient că e pe cale să se scarpine. Dar simte omul mai puțină mâncărime știind că se scarpină și că e conștient de asta? Madam Renee se războia cu fenomenologia. A ști că te mănâncă și a fi conștient de faptul că ești conștient că știi asta nu schimbă cu nimic faptul că te mănâncă. Adică, medita ea, ridicând mopul ud din găleată, oamenilor li se pare extraordinar că o ființă se poate ști știindu-se pe cale să se scarpine, încât această întâietate a conștiinței umane le apare multora ca manifestarea a ceva divin, care în noi ar scăpa determinismului rece la care sunt supuse toate lucrurile fizice. Așadar, fenomenologia este un monolog solitar și nesfârșit al conștiinței cu ea însăși, un autism pur și dur pe care nicio pisică adevărată nu-l deranjează niciodată.

–Prietene, a șoptit pictorul, ești uimitor…

Fratele Iosif era roșu la față, vorbise fără oprire, iar celălalt uitase să se mai miște, doar mâinile îi tremurau, așezate peste cartea despre care aflase o poveste încărcată parcă de culorile lui speciale, întinse peste pereții mari ai bisericii din apropiere.

Au urmat nopți pline de îndoieli, somnul venea greu, o visa des pe Muriel, se trezea cu fruntea rece de transpirația care-i curgea peste obraji și ar fi vrut să plângă puțin. L-au învățat din primele zile despre cele trei ascultări, sărăcia de bunăvoie, curăția și tăierea voii. Ultima era cea mai grea, însemna să faci ceea ce ți se spune, chiar dacă ți se pare că n-ar fi bine.

–Smerenia, i-a repetat părintele stareț de la început, înseamnă ascultare, Adam a căzut  din Rai pentru neascultare, iar Iisus Hristos a venit, a făcut ascultare până la moarte pentru a răscumpăra greșeala lui Adam.

În seara de toamnă, după cele șapte luni care au trecut, fratele Iosif a simțit cum i s-a moleșit trupul, uneori credea că fiecare os i-a fost zdrobit de cineva, dar nu s-a dat bătut, și-a făgăduit să se bizuiască numai pe propriile lui puteri. Tot mai stăruia în el o ușurare păcătoasă, micile întâmplări îi stârneau mâhnirea, dar – și-a mai zis – oamenii sunt cum sunt, trebuie luați ca atare. Nu i s-a mai părut, ca înainte, ispititor doar ceea ce era primejdios și era tulburat de păcatele celorlalți mai mult decât ar fi vrut.

Începuse chiar să nu-și mai simtă trupul străin, pentru că toate au rămas ca o umbră în spatele lui. Și, mai gândea el în singurătatea chiliei, atunci când îți trebuie ceva și nu e nimeni alături, atunci când găsești ceva, dar nu e nimeni să-i spui, fă un semn mic, Dumnezeu e lângă tine

……………………………………

Dragi cititori, Gazeta Dâmboviței vă îndeamnă să respectați toate recomandărilor specialiștilor pentru a vă putea feri pe dumneavoastră și familia dumneavoastră de riscul de infectare cu noul coronavirus Covid-19.

De asemenea, respectați măsurile impuse prin ordonanța militară care limitează circulația persoanelor. Nu vă puneți în pericol pe dumneavoastră și pe cei dragi!

Să ne revedem sănătoși cu toții!

 

Lasă un răspuns

Info politica de confidentialitate

Cititorii Gazetei - Google.com
Cititorii Gazetei - Trafic.ro