TABLETA DE LUNI – Ionuț CRISTACHE – O mocofancă

E stranie, de la un timp, nevoia teribilă de comunicare, pe care o întâlnim peste tot și în orice clipă a istoriei noastre îmbălsămate de azi. Așadar, să vă spun ceva despre o mocofancă, mocârțană, mojică, grosolană, moacă, mârlancă, țopârlancă etc. Și, tot așa, un el

Pentru că vremurile mă încurcă să mai conduc biata mea „limuzină” prin jungla din capitală, am mers zilele trecute cu microbuzul, într-o „expediție părintească” spre Bucureștiul cel de toată firea. Dar, să fac o paranteză… Un fost elev, de care nu-mi amintesc prea bine, unul cu nume de naftan, a tras concluzia lui de Suseni, mi-a scris că nu sunt un tată bun, pentru că nu știu să montez un pat de la Ikea… Asta e, mai avem și neîmpliniri în generațiile din urma noastră! Parcă îmi amintesc, totuși, mutra încruntată și plină de tăceri nevinovate a specimenului moralizator de altădată, să fie iubit!

Să revenim… În mașină era liniște, un șofer tânăr și politicos a răspuns la salutul meu normal (ceea ce nu se întâmplă mereu), era un miros de haine curate și de oameni îngrijiți, ca să zic așa. Când să plecăm, pe locul din stânga mea s-a așezat ea, mocofanca. Am văzut-o coborând dintr-o hărăbaie cu volanul pe dreapta, trântind nervoasă ușa cu arome și culori de Tamisa. A urcat iritată în microbuz, evident că n-a salutat, dar a întrebat din vârful buzelor, în cascadă: mai stăm mult, plecăm acum, cât e biletul, ai să-mi dai restul? Pe toate le-a înșirat sictirită și s-a trântit alături de mine, mi-au sărit ochelarii de pe nas, de la energia plină de pudră colorată a duduii.

De fapt, nimic nu-l încurcă mai tare pe un mocofan decât integritatea simplă și neprefăcută a altuia. În fine, plecăm… Și-a înfipt telefonul în ureche și a început să strige, aproape: ți-am spus că ești un tâmpit, mă trimiți cu jegul ăsta de mașină, ce, nu puteai să mă duci tu? Ești un ofticos, zdrăngăne chestia asta din toate încheieturile

Vă asigur că nu zdrăngănea, drumul nostru curgea lin, de parcă n-am fi fost în România… Bine, vor veni vremuri grele atunci când se va umple șoseaua cu tirurile de la noua fabrică de frigidere!

Duduia, mocofanca, i-a dat mai departe, până la Răcari nu i-a tăcut glasul metalic, care intra adânc în urechile tovarășilor de călătorie. Și pute, a zis tare, doar știi că am o alergie, puteai să mă duci tu, nesimțitule! N-am îndrăznit să-i spun oarece, zbura spre mine praful uscat de pe gâtul înfășurat cu lanțuri mici, iar peste pieptul ei generos atârna o cruce aurie, zbătându-se către umerii aproape dezgoliți ai nemulțumitei domnișoare.

La ieșirea din Răcari, o voce groasă din spatele nostru a rostit domol: bre, domn șofer, dă-o pe asta jos, să se parfumeze prin porumb, poate calcă în ceva pe acolo! Un râs amestecat s-a izbit de ferestrele microbuzului, iar duduia a încheiat repede convorbirea îndelungată, a dat să-și întoarcă privirea cruntă spre purtătorul vesel de mesaj, dar s-a răzgândit brusc. Era preocupată să găsească ceva prin geanta sclipicioasă de pe genunchi.

Un proverb zice să-ți numeri dinții după ce te-a sărutat un mocofan. Altul, mocofanul tânăr și nebun, leagă-l de gard și dă-i fân. Duduii chinuite din microbuz, dar nu numai ei, parcă i-aș mai spune că atunci când te grăbești, dai de toți proștii, iar când nu te grăbești, ești printre ei…

 


Valeriana heidelbergcement


Gurmand + Raiman caleatargovetilor
Daca ti-a placut acest articol il poti distribui:

Lasă un răspuns

Info politica de confidentialitate

Statistici Trafic Google Analytics
Statistici Trafic.ro