Pentru câteva momente, m-am simțit invincibilă, mă credeam în vacanță. Mă spăl pe față și îmi revin. Privind mai atent, iar am reușit să le adun pe toate, Turnul Babel. În săptămâna când plouă în fiecare zi, când nu vrei decât un somn bun, care să te spele de ale lumii, când nu vreau decât un somn bun, care să mă spele de ale lumii. Așa umblu de colo-colo, gândindu-mă, între două bălți cu stele, la aurul și diamantele din Spațiu, la ploi de meteoriți, câtă viață găzduiește un pom… Un zarzăr înflorit este o primăvară cosmică!
Omul liber nu este inert, își vede el de ale sale, și pentru că ale sale vin din lume, tratează lumea ca pe sine. Pe de altă parte, când am fost eu în rândul lumii? Când mai toți se odihnesc, lucrez mai cu spor, când mă odihnesc, ei mută munții din loc, este un sentiment cu adevărat special să te trezești în fiecare zi nelalocul tău. Eu – ei, ceva nu-i bine aici. Iar eu, care sufăr și de ce știu și de ce nu știu, ca un metronom mirat de un perpetuum mobile, îmi dau seama, nu-i suficient să știi, e nevoie de obstacol ca să știi ce vrei, și de celălalt, ca să înțelegi diferența dintre scopul lucrurilor și sensul unei vieți.
Din zarzărul înflorit privesc trecătorii, strada… O pisică se spală după ce s-a jucat cu o crenguță. Poate chiar acesta, acum este un timp al empatiei. Un timp al identității puternice și responsabile, la nivel de individ dar și de colectivitate. Un timp de inițiativă, când visul se împlinește prin acțiunea curajoasă. Un timp când puterea înseamnă să fii responsabil, când realizezi importanța comunității și a colaborării, nevoia de apartenență – mai reală decât orice singurătate – gândirea inovatoare prosperă într-o societate mai conectată. Un timp de primăvară cosmică, o primăvară a ființei… Mai să cad din pom. Sar în dezechilibru, mă ridic, șchiopătez un pic. Un bărbat cu o cruce mare, metalică, la gât, se apropie. Pe celălalt trotuar, altul, cu o cruce din lemn la gât, mai mică. Îi recunosc, al doilea spunea că se teme de primul pentru că, odată, l-a hipnotizat. Aș fi zâmbit dacă omul nu era serios, înspăimântat. În fiecare an sunt Sărbătorile Pascale, revitalizând ideea de Unitate, Exemplu Personal… Totuși, ne înspăimântă zi de zi cel de lângă noi…
Copiii și animalele planetei noastre sunt înțelepții. Altfel, nu le-am cere răbdare, când nu avem, înțelegere, când suntem haos, să fie cuminți și tăcuți, fiindcă nu ne auzim când țipăm unul la altul, să fie mai buni decât suntem, să fie ce nu suntem și ce n-am fost. Doar ca să spunem mai târziu, chiar să credem: noi știm mai bine, suntem primii născuți… Timpul a făcut saltul! Nu mai este instrument de măsurare a vanității, a devenit conștiință colectivă, asumarea propriei existențe înseamnă încredere, curaj… Nu vorbesc despre inovație în comunicare, adaptarea la schimbări bruște de structură socială, e mai simplu, mai vechi, mai adânc, și mai simplu – să fii în competiție cu propriul fiu, cu propria fiică, să fii invidios pe instinctul de reproducere al unui animal nu te realizează nici ca părinte, nici ca om. Este responsabilitatea fiecăruia modul în care trăim, o alegere – trăiești alături de celălalt sau în ciuda lui? Aici, între aceste bătăi de inimă, când vulnerabilitatea este sursă de înțelepciune, puterea exemplului personal devine dar.
Marilena VIȘINESCU a urmat cursurile Universității Babeș-Bolyai, din Cluj Napoca, specializarea Filosofie – Comunicare socială și Relații publice, a publicat mai multe cărți de poezie și este, mai ales, absolventă de „Carabella” târgovișteană…
Facebook
WhatsApp
TikTok
