armuri
aveam o lanternă mică, cât un stilou căruia nu îi rămânea becul aprins decât dacă țineam apăsat continuu un buton cu vârful degetului. era un semnalizator mic, un fel de licurici care se lăsa uneori aprins în ceea ce se spune că este și că rămâne uneori de tot întuneric. era un semn luminos despre cel care îl aprindea din pervazul ferestrei așezată înalt și se lăsa simțit sau intuit în spatele lui. acest fel de ascundere, această tragere de perdea între mine și realitățile mereu zgomotoase ale întinderii excesive a lumii. exclusivitatea privirii pe care o ghidam spre mereu acele puncte de fugă care se pierdeau, care se rătăceau în aceste deschideri duse mai departe întotdeauna de gând. prelungiri și ele firești ale ascunderii, ale tăcerii lăsate să se spună numai inimii mele. amintiri care aduc înapoi aceste plimbări un pic luminate peste străzile lungi ale lumii privite atent în fiecare noapte, peste zgomotul lor intens amplificat de simțurile coborâte, căzute, rămase în acest construit și desăvârșit împreună decor. sunet ca de tobe susțin enigmaticul ritm. stroboscop adus mai aproape de închipuitul miriapod ce alunecă sub firul electric și închide cu desfășurările lui strălucirea desenată de fierul ca o lamă lucioasă așezată pe șină. mici luminițe trimise ca semnale spre lume. niciun răspuns niciodată, nicio sclipire anume. degetul plimbă silențios micul buton înapoi, înainte, răspunzând cum se putea tăcutului gând. însingurarea își căuta asemănări în deschideri spre lumi coborâte prin ochii adăpostiți de umbrele datorate acestor ferestre. luminile mici aprinse de mine sunt spuse uneori în cuvintele lungi apropiate cu mărunte atingeri iar alunecarea luminii în asemenea șoapte înseamnă gest sau semn previzibil ancorat definitiv în încăperile împăcate cu liniștea, cu tăcerea scrise invizibil de noapte
Gabriel ENACHE este licențiat al Facultății de Litere, Universitatea București, are un master în antropologie, e jurnalist cultural, poet, prozator și eseist…
Facebook
WhatsApp
TikTok
