TABLETA DE DUMINICĂ: Costinel STĂNILĂ – Despre cumpătare și chibzuință

În vremuri de restriște, cum e chiar cazul zilelor noastre de această dată, omul confirmă măsura pregătirii și capacității sale de a rezista în absența confortului cu care era obișnuit anterior. Zilele acestea asistam la oprobriul public căruia îi era supusă o persoană care îndemna oamenii să încerce să evite cheltuieli nejustificate în contextul actual și să pună ceva bani de-o parte în ipoteza în care viitorul apropiat – și nu numai – nu sună bine. Virulența răspunsului public s-a manifestat exploziv: zeci și sute de persoane au început sa-i reproșeze neisprăvitului care a cutezat să deschidă gura și să-și spună o părere faptul că el nu știe cum este să trăiești cu un salariu minim pe economie, d-apoi să mai pui și bani de-o parte. Într-adevăr, persoana respectivă face parte dintr-o pătură privilegiată a societății, având o educație aleasă în cadrul unor universități de prestigiu din afara țării și o experiență antreprenorială pe măsură, însă nu despre asta era vorba. 

Și-acum, în paranteză, o poveste: A fost odată ca niciodată un băiat sărac (aproape lipit pământului, cum se spune). Deși natura îi dăruise anumite calități, mediul și lipsurile materiale nu i-au permis să-și șlefuiască aceste însușiri. Ajuns la liceu în satul vecin, o întâlnește pe cea care urma a-i fi soție, tot săracă și ea, dar plină, ca și el, de visuri mărețe. Au încercat amândoi să intre la facultate însă, la momentul respectiv, nu au fost pregătiți suficient, așa că, în contextul acela au fost nevoiți să abandoneze ideea studiilor superioare și să își găsească de lucru în câmpul muncii. Doar la nivel de bacalaureat, după cum se știe, salariile erau, ca și acum, mai mult decât modeste, însă visurile erau mari, așa că și nivelul sacrificiilor a fost dimensionat pe măsură. Au strâns cureaua, au pus ban pe ban, au făcut împrumuturi repetate la CAR și, în timp record, au reușit să-și împlinească primul vis – să-și cumpere o “mașină mică”. Între timp au venit pe lume și copiii, cărora au încercat să le asigure cât au putut de mult la vremurile și în condițiile respective, neadmițând ca opțiune lipsa studiilor superioare din viața acestora. Tot prin împrumuturi repetate la CAR, iar ulterior la bănci, și-au construit și o căsuță modestă la țară și, ulterior, le-au asigurat fiecăruia dintre copii câte un start curat în viață, la adăpostul propriului acoperiș. Toate acestea nu ar fi fost posibile fără chibzuință, fără un vis, fără sacrificii. Fără acele economii și împrumuturi, care le tăiau drastic din venituri la momentul scadențelor lunare, visurile lor ar fi rămas o himeră. Fiecare dintre ei și-au dorit, cu siguranță, ceea ce vedeau poate la vecinul, colegul, prietenul de lângă ei: poate o rochie, o bijuterie mai deosebită, poate un concediu în zona VIP, poate, poate, poate… însă toate acestea ar fi venit cu niște costuri care le-ar fi amânat cu încă un timp, sau – cine știe – definitiv, accesul la ceea ce-și doreau cu adevărat. 

Povești ca aceasta se pare că sunt din ce în ce mai rar de aflat in rândul generației noastre. Unii dintre noi, la adăpostul unui confort dăruit cu sacrificii de părinții noștri, nu mai avem, cred, nici măcar conceptul de sacrificiu. De chibzuință poate și mai puțin. Vedem, ne place și cumpărăm cam tot ce vedem, chiar dacă poate sunt ultimii bani pe care îi avem în casă. Sigur, sunt și excepții, dar în mare parte stilul consumerist ne macină pe mai toți din aceasta generație. Trăim cu mândrie sub cupola lui carpe diem iar vremurile grele de astăzi ne prind cu pantalonii-n vine. Bineînțeles, tot ca de obicei, nu noi suntem vinovați pentru asta, ci altcineva: unul de la primărie, unul de la prefectură, unul de la mai știu eu ce instituție… oricine numai noi nu. Poate ar trebui să ne mai gândim o dată. 

Nu este de dorit, dar cum este posibil ca un pensionar să poată trăi și întreține chiar două gospodării iar, în plus, să mai aibă și bani puși de-o parte, în timp ce un salariat mediu pe economie să aibă dificultăți în a-și plăti utilitățile de la o lună la alta? Asta în timp ce un pachet de țigări și două cafele Starbucks pe zi plus benzina către serviciu îi papă poate echivalentul pensiei persoanei de mai sus? Cum să-l privesc cu înțelegere pe acest tânăr care se plânge că nu-i ajung banii de la un salariu la altul, în timp ce-și aruncă scârbit și zeflemitor chiștocul de țigară pe geamul fumuriu al mașinii? Unii vor spune că fiecare are un standard de viață pe care și-l respectă. Dar, atunci, oare nu ar trebui calibrat standardul de viață după posibilitățile financiare? Sau orgoliul, cvasi-prestanța, sunt mai importante decât vociferările stomacului ce macină in gol?

Nu suntem aici ca să facem judecăți de valoare asupra stilului de viață al fiecăruia – aici intervine liberul arbitru individual. Ceea ce trebuie acum, mai ales acum, este să ne re-evaluăm pe noi înșine la adevărata valoare și, eventual, să încercăm să ne-o creștem, să folosim acest timp pentru a aduce o plus valoare nouă înșine, sau, dacă nu, măcar să ne amintim ce înseamnă aceste două concepte: cumpătare și chibzuință.