ortooxacell kiss2022.gif Flax

EDITORIALUL DE MARȚI – Gheorghe SCORȚAN – Colivia arhetipală

De fiecare dată, când scriu pentru cititorii mei, caut să găsesc ceva care să conțină o semnificație aflată dincolo de textul propriu-zis. O semnificație, altfel spus, care să nu-și tragă seva doar din ceea ce pare o simplă poveste, facil de rostit. Așa voi proceda și-n cazul de față. Mai exact, vă voi spune povestea unui sit arheologic extraordinar aflat pe malul Dunării, în așa-zisul triunghi de aur de la mijlocul Clisurii Dunării, cunoscut ca fiind miracolul de la Lepenski Vir.    

    După cum unii dintre cititorii mei au realizat deja, văzând unde-i locația pomenită (este vorba despre un sit arheologic aflat pe malul sârbesc al Dunării) trebuie spus din capul locului că acesta, deși descoperit și conservat de către vecinii noștri, își are totuși referențialul material și spiritual pe malul românesc al fluviului. Este vorba despre vârful vulcanic Trăscovăț, activ acum mai bine de două sute de milioane de ani. Din cretacic, mai exact spus. Așa cum au clasificat oamenii de știință acea firidă de timp atât de îndepărtată. Continuând povestea, adug că, din dovezile de factură arheologică, rezultă că avem de-a face cu o societate umană veche de mai bine de opt mii de ani (după unii, chiar 9 mii de ani). Și, ceea ce este cu totul ieșit din comun, este faptul că respectiva comunitate se raporta la nec-ul vulcanic așa cum o vor face grecii mult mai târziu în privința muntelui Olimp. Problema este că respectiva rămășiță vulcanică este totuși pe malul nostru, nu pe cel sârbesc. Chiar dacă pe malul vecinilor noștri niște arheologi, spre lauda acestora, au descoperit dovezile concrete ale societății umane pomenite mai sus. Nu trebuie să vă mai spun că pe malul autohton nu s-a făcut nimic, înainte ca apele zăgăzuite ale Dunării (e vorba despre barajul Porțile de Fier) să acopere vechea așezare umană. Poate, cu excepția unei vile, durate după anii ’90. Și asta, se poate constata cu ochiul liber: spre deosebire de noi, care am alimentat piața neagră cu tot felul de obiecte mezolitice din zonă, trebuie spus că vecinii noștri au construit o minunăție de muzeu. 

   Dar nu despre asta vreau să vă spun în mica mea poveste cu tâlc. Ci despre ceva mult mai răvășitor decât istorica și proverbiala noastră indolență. Mai exact, este vorba despre ceva care m-a obsedat mulți ani: deși, potrivit arheologilor, respectiva societate a supraviețuit și trăit în mod continuu în acel loc aproape două milenii, cu toate acestea inventarul lor material nu s-a schimbat prea mult. Revoluția neolitică a venit prea târziu. Comunitatea umană în cauză dispărând în volbura istoriei cu mult înainte. În ceea ce privește cultura respectivei comunități, deși este dificil, chiar în ciuda unor dovezi materiale (figurine, oseminte etc.), să inferezi asupra evoluției și duratei acesteia, ceea ce îți marghează orizontul perceptiv și conceptual este faptul aceleiași încremeniri în timp. Ceva care, născut dintr-o dată, durează egal cu sine două milenii. Astfel, să faci o etapizare a spiritualității comunității respective, pare să fie o întreprindere extrem de dificilă. Ca să nu tragem concluzia că ar fi de-a dreptul imposibilă! Este motivul din pricina căruia atât reconstrucția virtuală, pusă la dispoziție vizitatorilor de către muzeu, dar mai ales impresia generală care ți se imprimă în conștiință, par să inducă ideea unei firide de timp care a încremenit vreme de două milenii. Ca și cum, ființând într-o colivie temporală, o comunitate umană ar fi trăit netulburată ca într-un vis, refuzând schimbarea ori evoluția timp de două milenii. Deși dovezile materiale ne indică un fapt extraodinar: și anume că, deși sperața de viață a acelor oameni era pe undeva la opt decenii (probabil, datorită hranei constând în pește), rămâi totuși cu senzația că acei oameni au trăit cu toții două milenii. Dispărând apoi cu toții într-un pliu temporal, pierdut pentru totdeauna pentru capacitatea noastră de a observa sau dovedi prin raționamet, bazat pe dovezi științifice, un atare fenomen. 

   Ei bine, precum fantasmele care animau peștera celebrului filosof grec din antichitate, îmi pare că umbrele acelor oameni continuă să fie un fel de referențial arhetipal pentru unii dintre urmașii lor plasați însă în vremurile noastre. Căci, la fel precum umbrele pomenite, mulți dintre semenii noștri par să se plaseze într-un fel de colivie care le programează neuronii în așa fel încât nu par să fie sensibil la schimbările care se petrec în imediata lor vecinătate, și, în consecință, nu par că ar fi capabili să se adapteze la somațiile acestora. Așa se face că, în ciuda bombardamentului informațional de care au parte, aceștia, asemenea unor statui, rămân nemișcați într-un fel de stază perpetuă, netulburați de nimeni și nimic. Reacțiile acestora nu par să aparțină regnului uman, ci mai degrabă celui vegetal. De parcă, alături unii de alții, și numai în acest mod, programați să existe împreună în afara timpului, par să fie insensibili la cerințele adaptive ale acestuia, trăind astfel cu totul în afara regulilor evolutive care marchează societățile umane aflate în istorie. Societatea acestor semeni de ai noștri este una aparte: deși trăiesc, par să nu conteze pentru mediul care-i înconjoară. Un cronicar din vechime remarca, pe bună dreptate în context, condiția umană de a trăi sub vremi. Mai mult, sintetizată verbal, și condiționând astfel neoro-lingvistic largi parcele generaționale, aceasta pare să ne fi transmis peste timp sub forma unor pilde mai recente, câtuși de puțin onorante pentru condiția umană contemporană: „la noi, ca la nimenea!”, „așa a fost să fie!” etc. 

Marea problemă a unei atari societăți constă în faptul că, odată cu dispariția capacului comunist, oala autohtonă a pierdut enorm din substanța umană care a început, odată cu deschiderea ce a urmat, să se adapteze treptat la somațiile realității. Mai precis spus, cea mai consistentă substanță umană, emigrând, s-a rupt din logica implacailă a arhetipului pomenit mai sus. Ceea ce a rămas în colivie, a continuat să zacă în același tipar arhetipal pe care l-am descris mai sus. 

   Pe undeva, locuitorii coliviei arhetipale chiar așteaptă, asemeni cunoscutei adormite, un Făt-Frumos care să vină să-i trezească. A se vedea până și imnul care face trimitere la somnul cel de moarte în care mare parte dintre semenii noștri zac cufundați din vremuri imprecizabile. Doar invocarea imnului, după cum vedem, nu s-a lăsat cu cine știe ce consecințe. Somnul pare să nu se oprească din parcursul și logica sa arhetipală: semenii noștri continuă să nu se valorizeze reciproc, iar realitatea relațiilor dintre ei, guvernată de un atare mecanism, este singurul referențial la care aceștia se raporteză în continuare cu adevărat.

   Oare, cine le va da deșteptarea?! 

 

Gheorghe SCORȚAN este sociolog și un foarte cunoscut cercetător în domeniul științelor sociale

Distribuie:

Lasă un comentariu

Agenda Politică Locală

psd pnl usr aur
MedcareTomescu romserv.jpg novarealex1.jpg hymarco fierforjat.gif
Trimite știrea ta > 0737 449 352 > [email protected]

CITEȘTE ȘI

Gopo
Foah ConsultOptic
Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public

Parteneri media