Cu cât masa de iluzie este mai mare, într-un spațiu determinat, cu atât acolo apare o literatură mare. Cel mai bun exemplu este America de Sud. Nu găsești munte de iluzie mai mare ca-n crusta acestui continent. Ea vine din suferință, dintr-un pământ îmbibat de sânge și sudoare. Și taman în acele locuri răsar leacurile unei literaturi orbitoare. Invers, într-o lume burgheză, comodă, care trăiește bine, în care suferința este destul de reprimată, sunt toate șansele ca literatura, artele, să se micșoreze. O lume plină de certitudini aproape că nu mai are nevoie de literatură, cel mult de distracție, de coterii. Literatura devine un joc de societate, monden, practicat din plictis, doar pentru imagine.
De ce oamenii merg mai degrabă la un film, decât să citească o carte? Pentru că filmul este un teritoriu pe care-l poţi stăpâni. Filmul este determinat, închis în semnificaţia transmisă de regizor şi atât. Când ieşi de la un film, sunt șanse să-l uiţi pe loc, pentru că el nu se supune interpretărilor. Filmul este o operă închisă, n-are nevoie de spectator pentru a exista. Cartea, însă, este un spaţiu incontrolabil şi de către autor, darămite de cititor! Ea se supune numai indeterminărilor. Are mereu un mâine neepuizat. Cartea de literatură, da, este o operă deschisă. Vrem filme pentru că nu vrem să riscăm nimic. Nu mai citim cărţi de poezie (modelul operei literare), pentru că nu ne place incertitudinea. Lumea actuală este una de spectatori.
A fi înseamnă a fi povestit. Imaginea urmei palmei omenești de acum 30.000 de ani de pe peretele peșterii Chauvet-Pont d`Arc este povestea acestei amprente. „Că de n-ar fi nu s-ar povesti”. Urma rămâne.
Pe cei care n-au citit o carte în toată viața lor îi recunoști după siguranța răstită din vocea lor, după ambiția nemăsurată, după isteria de zi cu zi, după bucuria de a face rău. Fiare, strălucind de plăcerea propriilor dorințe. Autiști violenți, strigând Eu, Eu, Eu. Bine, și inși ce-au citit doar bibliografia obligatorie, nu-s departe…
Nu poți să fii supărat pe publicul mare. El macerează ce i se dă. Dacă, în majoritate, ce i se dă este submediocru, până la diletantism, așa va fi și publicul mare. Așa că e de văzut cine sunt cei care dau publicului lucruri cel mult de nivel mediu. Și de ce. Să fie vorba de lipsa banilor care sunt necesari pentru a aduce o operă în fața publicului? Să fie vorba de interese mici, meschine? Să fie vorba de neștiință? Să fie vorba de lipsă de gust? Cine știe… Poate toate la un loc și încă ceva în plus.
Ar fi interesant de studiat și publicul așa-zis specializat… Mi-e teamă însă că găsim în el multe poncife, imitații, spirit de clan, lipsă de onestitate intelectuală, în bună parte.
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…
Facebook
WhatsApp
TikTok
