Intrat, cu puţini ani în urmă, în lumea caricatural-inestetică şi foarte puţin salubră a politicii, Mircea Diaconu venea parcă din alt „film” şi dintr-o altă „piesă”. Odată descălecat din aşa-zisa societate civilă atât de pestriţ-confuză şi molipsită de toate tarele şi păcatele politicianismului dâmboviţean, inclusiv partizanatul agresiv şi obtuz, Mircea Diaconu şi-a transferat pe baricadele vesele şi triste ale politichiei româneşti zestrea de simpatie populară şi credibilitate câştigată în multe roluri de „băiat bun”, onest şi animat de aspiraţia curăţeniei morale. Publicul, mai că uitase cât de bine l-a „prins”, cândva, rolul lui Brânzovenescu din „Scrisoarea pierdută”, piesă care nu încetează să se joace neîntrerupt, fără antracte, pe marea scenă a vieţii noastre politice. Iată, însă, că evenimente cărora le suntem contemporani fac recurs la memoria de multe ori scurtă precum şi la autenticitatea şi veridicitatea imbatabile a arhetipurilor caragialeşti. În urma lor, comedia amară, jucată mereu pe nervii, naivităţile şi buna credinţă a poporenilor, îşi conservă intact, peste veac, gustul amar al dezamăgirii.
Primit cu braţele deschise în PNL şi, după propriile-i declaraţii, ataşat cu fermitate convingerilor, cauzei şi valorilor liberale, Mircea Diaconu a dobândit funcţii dintre cele mai înalte în partid: vicepreşedinte al partidului, un mandat de parlamentar şi un ministeriat alături de onorurile, beneficiile de imagine ale oricăror demnităţi în stat precum şi de o deplină încredere în calităţile de comunicator în relaţia cu media care n-a încetat să vadă şi să facă din el o adevărată starletă a meselor pătrate sau rotunde din studiourile tv.
Prieten la cataramă cu diatriba antibăsistă, ciceronian în vehemenţă şi esopic în enunţurile rostirii neaoşe şi mucalite, cu un discurs politically correct, la „firul ierbii”, chiar dacă marcat unilateral de obsesii şi fixaţii care în curând îşi vor pierde adrisantul, Mircea Diaconu părea la fel de intransigent cu sine în apărarea demnităţii şi onoarei cuvântului dat tot pe atât cât pretindea opozanţilor şi interlocutorilor săi. Asta, până când, undeva la „centru”, din motive de precauţii şi pragmatism strict electoral, partidul, şi aşa afectat de mişcări deopotrivă centrifuge şi centripete, a hotărât că e mai bine ca Mircea Diaconu, să nu se regăsească pe listele europarlamentarelor. Este momentul în care stimabilul a luat foc şi odată cu întâmplarea şi-a luat şi jucăriile, lăsând în locul lor o ruşinoasă demisie. Putea, oare, partidul, repet, tocmai aflat la ceas de cumpănă, să arbitreze un meci – în fapt, o hăituire dintr-o vânătoare nu regală ci republicană la care trebuia să se aştepte – între un membru al său, chiar marcant, şi justiţie fără să trezească mânia şi oprobiul caraghişilor demagogi apărători cu vorba ai statului de drept? Mircea Diaconu crede că da, semn că în principii „fumează” mahorcă şi cu totul altceva, mult mai fin, în intimitatea intereselor şi scopurilor sale. Puşi în faţa unui fapt împlinit şi a unei surprize de proporţii, nici nu mai contează a câta, nu avem decât a trage adânc aer în piept recunoscând cu o imensă tristeţe că doar atât şi doar până aici l-au ţinut pe Mircea Diaconu credinţele liberale şi toată parada de vajnic apărător al democraţiei.
Astăzi, face campanie pe cont-propriu, nu în „familia” liberală ci în propria sa familie şi în aceea a admiratorilor săi de pe marile bulevarde şi intersecţii bucureştene. Pentru că o viaţă întreagă a tot oferit autografe, astăzi pretinde a le lua înapoi sub forma olografă a adeziunii iar în curând, cine ştie?, poate că le va cere chiar să-şi plătească biletele de intrare la un spectacol îndoielnic şi grotesc. Astăzi, îşi vinde cu ceva succes imaginea reţinută mai ales de memoria peliculei crezând că e de ajuns pentru a depune ea, în locul „originalului” de-acum, mărturie de onorabilitate şi de dreaptă statură neafectată de dezertări de conştiinţă şi laşităţi, în vreme ce în realitatea imediată…obrazul…Chiar aşa…obrazul!? Cu obrazul cum stăm, stimabile Mircea Diaconu? Să ne bucurăm că nu e decât gros, că n-a avut destul timp să devină de toval?! Fie! Dar nu era cât se poate de evident că zarva plecării intempestive ori poate premeditate, o să dea apă la moară detractorilor PNL-ului abia aşteptând o asemenea cotitură? Era, dar nu v-a păsat aşa cum tot atât de sigur e faptul că mai bine de jumătate din aliniaţii la coadă vă dau „autografe” numai din bucuria şi satisfacţia tâmpă de a fi întors spatele PNL-ului şi în semn de recunoştinţă.
La fel de vizibil şi cât se poate de clar era, de mai mult timp, că „maestrului” nu-i mai ajungea scena de la Nottara şi Antena 3 şi că doar asta îi mai lipsea scenei politice româneşti şi electoratului pentru a ieşi din rutină, anchiloză şi buimăceală: o dramoletă bulevardieră, la propriu chiar, marca MD, cu MD în rolul principal, cu regie, scenografie şi costume semnate MD şi, în fine, cu MD unic beneficiar! Şi nu e exclus ca în laboratoarele obscure ale unor minţi puse pe şotii şi scenarii oculte, ori din fosa nevăzută a sufleurului, în curând, să se nască şi să ni se livreze noi şi noi fandacsii. Pentru că gestul lui Mircea Diaconu, nu contează dacă din disperare, frustrare, vanitate sau prostie, abia acum l-a făcut cu adevărat „politician”, politician român de duzină! Mergând pe urmele Tăriceanului pe a cărei scrobeală se etalează jegul moral depus în straturi groase timp de 25 de ani, nu m-ar mira ca MD să considere actuala punere în scenă doar un mic antrenament, o mică încălzire, o repetiţie cu public în vederea marelui spectacol de sunet, lumini şi fanfară cu titlul, nici mai mult, nici mai puţin decât: „Încotrocenirea lui MD”. Ar putea să aducă în sprijinul aspiraţiilor, nu chiar cu totul utopice,dar oricum nefaste, argumentul unui precedent de preşedinte, fost actor! Îl chema Ronald Reagan, a făcut istorie în politica mare din deceniului nouă al secolului trecut până acolo încât omul de stat a pus definitiv în umbră actorul. N-ar fi şi cazul lui MD! Măcar pentru diferenţa flagrantă că Reagan n-a jucat niciodată pe Broadway sau la Hollywood rolul lui Brânzovenescu!
( Articol apărut și în cotidianul.ro )
IOAN VIȘTEA este poet și prozator, locuitor al unei capitale românești, Târgoviște (cum spune) și autorul Jurnalului de la Mahala…
Citeşte şi
ROMAN FOILETON – Ionuț CRISTACHE; Calendarul cu patimi ( ediția a doua ), episodul trei…
AMERICA LA NOI ACASĂ – Dana NEACȘU; Manichiură…
CULTURA ONLINE – Daniel TACHE; Amintiri din Țara de Carton ( IV )…
LECȚIA DE ZBOR – Ioana PIOARU; D&G…
CULTURA URBANĂ – Pompiliu ALEXANDRU; O nuanță politică…
PLIMBĂRI BUCUREȘTENE – Cătălina CRISTACHE; Armonie…
CULTURĂ ȘI EDUCAȚIE – Mihaela MARIN; Complexe și complexați…
REFLECȚII MINORE – Alexandru IACOB; Sonetele adolescenței…
SOVIANYSME – Octavian SOVIANY; Am fost un copil reușit? ( 5) …
CONEXIUNI – Ștefan POPESCU; Fragmentarium…
COSMOSUL DIN NOI – Ioan N. RADU; Oamenii de ieri ai Târgoviștei…
STRATEGII DE DISTANȚARE – Petre STOICA; Mai este mult până departe…
CULTURĂ ȘI ISTORIE – Radu STATE; Început de veac în Târgoviște…
ÎN CALEA LUPILOR DE IERI ȘI DE AZI – Constantin VAENI; Gala premiilor UARF…
CULTURA LA MARGINEA ȘOSELEI – Teodor Constantin BÂRSAN; Timpul sacru și profanii…
CUȚITUL CU tEIȘ – Gabriel ENACHE; Reportaj literar – trei…
DEPOZIT ELECTRONIC – Ovidiu IVANCU; România și minoritarii ei…
ARTIFICII DE LÂNGĂ SERELE CU FLORI – Mariana OPREA STATE; Destul…
ÎNSEMNĂRI MORALE – Gabriela MARIN; Să alegem tăcerea…
CIUCLARISME – Bogdan CIUCLARU; Un top…
LA BORTA RECE – Radu PĂRPĂUȚĂ; Alte trei lame de cuțit…
SUBSTITURI, confesiuni americane, episodul 8 – Dana NEACȘU…
PICĂTURI DE ROUĂ – Octavian SOVIANY; Șase…
JI-PISME DE SÂMBĂTĂ – Puiu JIPA; Zece altfel de poeme…
MELANCOLII – Constanța POPESCU; Două poeme…
RAFTUL CU POEME – Ioan VIȘTEA; Cinci respirări de primăvară…
JUNIORI DE CARABELLA – Marius Alexandru DINCĂ; Ca-n viață, ca-n filme ( viața la 18 ani) …
JUNIORI DE CARABELLA – Daria STEMATE; Tu, nebun de alb; eu, regină albă ( viața la 16 ani ) …
CORESPONDENȚE SUBIECTIVE – Erica OPREA; Stelele din mine…
Facebook
WhatsApp
TikTok
