Să nu ne „ferim” de cuvintele adesea ocolite de falsele cronologii contemporane… OCTAVIAN SOVIANY este unul dintre marii scriitori ai literaturii de azi. A fost tradus în franceză, engleză, spaniolă, germană, italiană, maghiară, polonă, slovenă, bulgară etc. S-a spus că este unul dintre cei mai plini de substanță născocitori de istorii pe care-i avem. Pe lângă poezie, critică literară şi romane, a scris şi piese de teatru, unele dintre ele montate pe scenele din ţară, a tradus din marii clasici ai literaturii universale. Suntem recunoscători pentru că ne-a dat posibilitatea de a le oferi cititorilor noștri, de la Gazeta Dâmboviței, la fiecare sfârșit de săptămână, un regal de poezie…
Poezii de ieri și de azi
1.
Un trist periplu undeva la Curte
– Confetti-n păr ca la serbări galante –
Trasau în aer degetele curbe
De fum verzui în seri halucinante
Un sânge fad cocea în capilare
Se scorojeau deasupra firmamente
Poeţi imperbi clamau catilinare
Afund din subterane decadente
Cu ochi ca nişte pete de ţiţei
Mocnea la geam o spaimă fosforoasă
Femeia-n brun avea pe trupul ei
Albastre continente de angoasă
Iscată din penelul lui Degas
Ea profeţea cu gura maculată
Şi-ntregul ei plictis tremoliza
Bemolii fumuriu ca-ntr-o sonată
Cu mâini de fosfor despletite-n vânt
Ea trebuia să fie şi să ardă
Ca un drapel în bernă fluturând
La fiece fereastră de mansardă
Şi lenea ei de-a fi stârnea ninsori
Se despletea-n volute somnolente
Zvârlind nepăsătoare-n dansatori
Cu armonii şi flore transcendente
Cu fiecare licăr se năştea
O gâtuită muzică de gală
Ca o mireasă-n doliu dănţuia
Femeia-n brun prin camera ovală
Subtile fumegaţii cu alcool
Suiau atunci pieziş dintre pahare
Şi-a fost un trist festin într-un subsol
Poeţi imberbi clamau catilinare
2.
Ştiu pivniţe adânci unde băum
Ştiu tainiţe prin urbea depravată
Ne ies în faţă litere de scrum
Trec coapse de poetă blestemată
Spre cuiburi profanate de asfalt
Unde îşi fac subpământene veacul
Femei cu şold de platină înalt
Şi păr adormitor ca basamacul
Regatele de fiere s-au surpat
Plutim prin metatimpi şi metaspaţii
De parcă-n muzici crude de sabat
S-ar îmbrăca în bube împăraţii
Scandând cântări cu notele-n dezmăţ
Tropare ce alunecă zălude
Ne-om aminti de veştedul răsfăţ
De umerii mireselor pierdute
Ce-n putrede fundacuri au dansat
Şi ne-au iubit cu gura lor amară
Iar burgul pare-un clopot scufundat
În cer adânc sub stea demoniacă
3.
Sclipea o stea de mare pe umăru-i stingher
Genunchii-n maculare iluminau metalic
Iar chipu-i ca-n efigii se dezghioca din fier
Părând amfitrioana ospăţului tantalic
Ca într-o scenă bufă şi tristă de harem
Ciocnindu-şi de tacâmuri inelul cu rubine
Femeia de la masă ne îndemna să bem
Dintr-o fiolă neagră iluzii clandestine
De sub egreta-i spelbă privindu-ne morbid
Ne vântura prin oase frigidele-i climate
Matroana cu un deget de staniu poleit
Habotnica putană cu ţâţele pudrate
Şi ca-n oglinzi toride în vinul maculat
Ce ni-l turna din şipuri femeia cilibie
Vedeam păpuşi hilare cu sexul lor trucat
Cu sângele lor nobil bolnav de leucemie
Ca încropind prin colţuri lumini de parastas
Păleau reverberaţii de stele şi redute
Iar laviţele scunde pe care noi am mas
Ne-au radiat în fibre femei contrafăcute
Şi au căzut de-a dura paharele în gol
Fetide ploi de aur ne ciuruiră sternul
Apoi amfitrioana în blană de sobol
Ne-a sărutat pe buze şi ne-a promis infernul
4.
S-a dus la dracu toată elocinţa
Iar sunetele pier ca-ntr-un abis
Poetul braţ la braţ cu neputinţa
La ora asta umblă prin paris
Ca doi apaşi cu creştetele ninse
Şi buzele strâmbate-n chip şi fel
Ei cântă ca armatele învinse
Un cântec melancolic de bordel
Ce spune despre viaţă că e tristă
Şi picură de fiere şi venin
Frumos ca o studentă maoistă
Şi negru ca pădurea din katyn
Să dea la dracu toată elocinţa
Pierind apoi de propriul său ecou
Poetul braţ la braţ cu neputinţa
La ora asta cântă în metrou
Cu ochi apoşi şi înrăiţi de câine
Un cîine răpciugos şi fumuriu
Şi ce adună astăzi pradă mâine
Pe-o pâine şi o sticlă de rachiu
5.
Vedere din berlin
Faţadele au aerul de iunker
Şi-ascultă parcă paşi de regiment
Aici a fost odinioară bunker
Din berărie sigfrid e absent
Iar în oraşul ca un osuar
Prin care nu răzbate nici o larmă
Marlene Dietrich cântă parcă iar
Acelaşi cântec aspru de cazarmă
Ce încrustându-ţi rune pe timpan
Cu pianul şi trompeta care plânge
Ca o tunică veche de ulan
Miroase-a praf de puşcă şi a sânge.
Şi curge ca rugina de pe chei
Făcînd să piară casele deodată
Pe când berlinul invadat de gay
Îşi linge iarăşi tâmpla împuşcată
Scrutând pe urmă zarea cenuşie
Cu norii ei diformi de caolin
De unde sigfrid trebuie să vie
Pe umeri cu tot aurul din rin
6.
Ca nişte melancolici castelani
O să cinăm cu moartea astă seară
La Mayerling acolo sub castani
Ţi-am pregătit un pat de scorţişoară
Un pat de nuntă negru ca un dric
Apoi vom face schimb de verighete
Şi-o să murim pe muzică de Grieg
O să murim voios ca-n operete
Când seara dă năvală în alcov
Şi-afară prinde bufniţa să ţipe
O să îţi mângâi iarăşi părul mov
O să îţi spun în şoaptă meine Liebe
Jucându-mă cu un pistol baroc
Acoperit de-a timpului patină
E un pistol în stilul belle-epoque
Un straniu revolver cu crinolină
Ce împuşcându-ţi tâmpla argintiu
Când te întorci cu faţa spre fereastră
Va scoate printre lacrimi fiu-fiu-fiu
Nişte măsuri din Dunărea albastră
7.
Amorul nostru-ncepe-ntr-o mansardă
Şi se sfârşeşte tragic la Sibir
Te ţin în buzunar ca pe-o petardă
Te-ascund ca pe o puşcă sub mindir
Şi chiar dacă eşti doar o domnişoară
/Vreo fată de profesor din Harkov/
Te-ador ca pe-o maşină infernală
Te beau ca pe un coktail Molotov
Te strig ca pe-o lozincă anarhistă
Te scriu pe ziduri ca pe-un manifest
Te leg ca pe un glonte în batistă
Şi te scandez pe străzi ca pe-un protest
Te pun într-un subsol ca pe o bombă
Şi te ridic în sus ca pe-un drapel
Tu ai un aer fov de catacombă
Chiar dacă-ţi spun apaşii mademoiselle
Cu tot edecul cârciumilor rudă
Ce cântă de cuţit şi de pahar
Şi eşti aşijderi dimineaţa crudă
Când plănuim să-l omorâm pe ţar
Traduceri
1.
verlaine
Lui Ferdinand Langlois
V-aţi aplecat cu grijă spre-a mea melancolie,
Dar nu ca indiscreţii ce fac din toate chiu;
Şi-aţi descuiat cu cheia sărmana-mi nebunie,
Mi-aţi fost consolatorul atent şi grijuliu
Şi blând îmi desfăcurăţi a uşii-ncuietoare
Dar nu cum sparge casa la jaf un prădător,
Ci ca acel ce-i pune avutul în păstrare
Stăpânului de bunuri ceva mai strângător.
Să fiţi iubit de-a pururi de-o inimă ce n-are
Durerea să şi-o spună la alţii-n niciun fel,
Blagoslovit de-un suflet lipsit de consolare
Când trece printre fluvii ce nu vorbesc cu el.
Urmat de paşi de bine spre ţinta-i nebunească
Mai ieri – de paşii voştri – şi voi mâhnit în duh,
Mîhnit nespus ! Şi totuşi e dat să vieţuiască,
Să vieţuiască, încă, acest biet fir de stuh
Şi pasărea cea pală, în stuh, însingurată
În stuhul pal, ce-n vremuri dădea în flori mereu
Şi umbra pală, sumbră, ah,umbra-ntunecată!
Surrexit! De profundis! Ah, umbra asta-s eu!
Destul cu slăbiciunea! Cu îndrăzneală peste
Necazuri trec. Mă sprijin de braţu-vă, atât,
Şi umblu prin răcoarea ce fu după tempeste,
Eu, cel care părusem de fulger doborât.
Acum îmi e mai bine. Va pacea să se nască,
Se naşte. De vi-i vrerea, în timp ce ne-om plimba,
Putem vorbi în tihnă de viaţa omenească,
De fericirea care lipseşte, nu-i aşa?
Da, despre fericire vorbim. Tristeţea voastră?
Sunteţi aşa de tânăr şi-aşa de trist! Vă-ascult,
Aş vrea să fiu cu totul pe placul dumneavoastră
Şi numai de aceea insist atât de mult.
Discreţie nespusă, imensă empatie!
E ceasu-acela unic, e ceasul diafan,
Şi-angelic ce odată era menit să vie.
Ştiaţi că o să vină, în fine? Eu ştiam.
De-aceea, şi cu toate acestea, prin urmare,
Cercând şi multă stimă şi milă totdeodat’
În inimile noastre lăsaţi să dea în floare
Prietenia simplă cu sufletul curat.
2.
verlaine
Lui Ernest Delahaye
Cum ca să fim prieteni chiar Domnul a voit,
Ne-a hărăzit o fire voioasă peste poate
Şi râsul ce se-amuză câte puţin de toate,
Dar nu lasă în urmă-i pe nimenea rănit.
De dragostea de sine noi nu ne-am sinchisit,
Cea care face numai răutăţi şi nedreptate
Aproapelui, ce Legea ne spune că ni-i frate,
Iar în cuvântul Legii noi credem neştirbit.
Şi, întrucât e-o pildă frumoasă de candoare,
El, râsul cesta slobod, e ca furtuna care
Un aer proaspăt lasă mereu în urma sa,
Dar, cum la Mântuire tot gândul îmi căşună,
Socot că-s multe feluri de-a te găti de ea,
Dar râsul nostru poate-i metoda cea mai bună.
Facebook
WhatsApp
TikTok
