Nu mi-au plăcut niciodată zilele ploioase. Simt cǎ odată cu șuvoaiele de apǎ se scurge și energia mea, iar cerul fără soare mǎ sufocǎ. Nu pot sǎ respir când plouǎ; vara stau în cel mai întunecat colț al casei ca nu cumva sǎ mǎ surprindă vreun trăsnet, iar iarna stau cu ochii lipiți de geam sperând ca picăturile mărunte sǎ nu înghețe. Se întâmplă uneori, când viața devine copleșitoare, să-mi doresc doar sǎ stau pe spate, pe pământul cald, și sǎ simt pe piele picăturile mari de apǎ care cad în ploile liniștite de august. Dar cele mai dureroase sunt ploile de mai. Mai întâi te copleșește o cǎldurǎ sufocantă și un soare arzător. Soarele arde diferit atunci când vrea să-ți dea de înțeles cǎ urmează o ploaie serioasă. Ai impresia pentru câteva ore bune cǎ va fi o zi perfectǎ pentru o plimbare lungă. Apoi o pojghiță de nori se pune în fața soarelui, alimentând parcǎ dorința de a ne sufoca. Și dacǎ nu înțelegi natura, ai sǎ te trezești fără băgare de seamǎ, ud din cap pânǎ în picioare de ploaia venită în rafalǎ parcǎ de nicăieri.
Așa sunt ploile de mai. Așa ploua și-n ziua aia. Îți mai amintești? A fost parcǎ acum o viațǎ jumătate, căci ne-am lepădat atât de mult de cine eram încât pare c-am trăit în povestea altcuiva. Era aproape jumătatea lui mai, într-o zi de marți, aproape de prânz. Stăteam pe banca din fața blocului când ți-am spus cǎ urmează sǎ plouǎ pentru a nu știu câta zi la rând. Ai început sǎ râzi și să-mi spui cǎ sunt prăpăstioasă pentru cǎ numai cineva ca mine ar fi putut spune cǎ va ploua într-o zi așa frumoasă. Nu era prima datǎ când băgam de seamǎ cǎ nu știi mai nimic despre mine, dar nu aveam de gând sǎ te contrazic. Nu te-am contrazis niciodată. Dacǎ mǎ dovedeam a fi diferită de credințele tale nu ți-aș mai fi încăput în cutiuța micǎ din creier în care îngrămădiseși tot ce eram. Te-am lăsat sǎ râzi pentru a nu știu câta oarǎ. Aveai o plăcere deosebită în a rânji zeflemitor. Înțelesesem fără să-ți mai dau de știre cǎ te flata sǎ crezi cǎ știi mai multe decât mine, că-mi ești superior în diverse aspecte.
Am rămas pe banca aceea pentru o vreme. Tu-mi povesteai mândru de toate momentele în care crezi cǎ altora le păsase de cine ești și ce-ai fi avut tu de spus. Te lăsam să-mi povestești ore în șir despre cine credeai tu cǎ ești de fapt. Nu am zis nimic nici în ziua aia. Tu vorbeai, iar eu ascultam. Te mai opreai din când în când doar ca sǎ te mai amuzi de avertizările mele în privința ploii. În tot timpul ăsta eu priveam cerul cum se tulburǎ și așteptăm sǎ mǎ izbească prima picătură de ploaie. Știam cǎ aveam dreptate, dar oamenii ca tine nu meritǎ contraziși. Asta doar ți-ar fi alimentat orgoliul pentru cǎ poți sǎ țipi mai tare decât mine și sǎ vorbești pe un ton mai grav decât al meu. De la oamenii ca tine am învățat cǎ uneori e mai bine sǎ taci decât să-i explici prostului cǎ bâjbâie prin beznǎ.
Nu mai țin minte tot ce-mi povesteai. De obicei erau nimicuri, iar mintea mea disocia cu succes. Țin minte doar cǎ te mai opriseși încă o datǎ din povestit ca să-mi mai spui cǎ nu mǎ pricep la vreme și-au mai durat preț de doua minute pânǎ când s-a auzit un trăsnet puternic, iar cerul parca s-a rupt în douǎ și-a început o ploaie cu picături mari și reci. Ți-amintești acum? Am început sǎ râd isteric în timp ce mǎ uitam la cămașa ta udǎ și la fața ta care nu știa cum sǎ ascundă mai repede furia pe care-o simțeai pentru cǎ avusesem dreptate. Te așteptai să-ți spun ceva, dar ce să-ți fi spus? Era oricum a nu știu câta oarǎ când râdeai de lucrurile pe care le spun. Te-am privit cu milǎ, te-am sărutat pe obrazul umed și am fugit în casǎ înainte sǎ mai fi spus ceva.
Ploile de mai au spălat tot – amintiri, durere, umilințǎ, farmec și speranța. Aceea a fost ziua în care m-ai văzut pentru ultima datǎ – într-o ploaie de mai pentru care probabil tot vina mea a fost.
Facebook
WhatsApp
TikTok
