Principala problemă a antreprenorilor (sau despre planul financiar) (2)
În articolul anterior am analizat succint investiţiile necesare ale firmelor nou înfiinţate sau deja existente şi sursele de finanţare principale ale acestora. Acum voi analiza metodele de evaluare economică a proiectelor de investiţii şi indicatorii financiari ai acesteia ca aspecte esenţiale ale unui plan financiar pentru investitori/creditori.
Deciziile investiţionale implică acceptarea sau respingerea unui singur proiect de investiţii, alegerea unui proiect de investiţii în favoarea altuia, repartizarea capitalului, adică proiectele ce ar trebui alese dintr-un grup cu mai multe propuneri. În acest sens, investitorii/creditorii procedează la evaluarea investiţiei cu scopul luării deciziei de acceptare/respingere acesteia. Metodele de evaluare economică a proiectelor de investiţii sunt de două feluri: 1. Tradiţionale (bazate pe rentabilităţi medii, fără actualizare)… Rentabilitatea medie se calculează ca raportul procentual dintre rezultatul mediu anual (ca de exemplu profitul contabil, cash-flow net, excedent brut din exploatare/număr ani ai investiţiei) şi investiţia medie anuală (calculată la rândul său ca raport dintre investiţia totală şi perioada de viaţă a proiectului, în ani). Desigur că vor fi preferate proiectele care au o rată estimată mai mare. Termenul de recuperare a investiţiei neactualizate este o altă metodă de evaluare, şi reprezintă numărul de ani necesar pentru a recupera investiţia iniţială din disponibilul bănesc net, generat de operaţiile specifice proiectului, şi este egal cu raportul dintre investiţie şi cash-flow-ul anual mediu care, fiind excedent de trezorerie, permite recuperarea investiţiei. Acest indicator relevă măsura lichidităţii unui proiect şi viteza cu care banii investiţi sunt recuperaţi. Dacă investiţia generează repede lichidităţi, riscul de insolvenţă scade. Ca dezavantaj al ambelor metode amintim neluarea în considerare a efectelor inflaţiei care afectează valoarea reală a banilor investiţi. De aceea se folosesc şi metode de evaluare cu actualizare. 2. Metode bazate pe rata de actualizare, de exemplu actualizarea venitului. Scopul actualizării este aducerea la zi a valorii unei unităţi monetare investite sau câştigate din investiţii. Deci, această metodă ca şi celelalte din aceeaşi categorie ne ajută să alegem între varianta plasării disponibilităţilor băneşti în investiţii şi cea a depunerii la o bancă comercială. Dacă valoarea este pozitivă, investiţia produce mai mult în termeni reali decât am câştiga din plasarea sumei la bancă şi invers.
Proiecţii financiare (indicatori financiari /rate financiare)… Evaluarea unei afaceri, se face prin: indicatori de efort precum costul total, capital utilizat, capital social, volumul investiţiilor; indicatori de efect precum profitul, cifra de afaceri; indicatori de eficienţă exprimată ca raport efect/efort sau invers, precum profitul unitar, costul total mediu, ratele profitului, alţi indicatori financiari. În final, vom stabili dacă continuăm afacerea, o dezvoltăm, ori o lichidăm. În firmele mici şi mijlocii se întocmesc următoarele situaţii financiare: bilanţul contabil, rezultate financiare, situaţia patrimoniului, bugetul de venituri şi cheltuieli, impozite şi taxe datorate şi vărsate, încasări şi plăţi în valută. Prin evidenţa contabilă se oferă informaţii necesare realizării proiecţiilor financiare. Contabilitatea micilor afaceri are drept componente: contabilitatea operaţiilor de producţie, de exemplu a încasărilor de la cumpărători, a salariilor plătite, a capitalurilor; contabilitatea operaţiilor de investiţii; contabilitatea operaţiilor financiare, ca de exemplu evidenţa creditelor, evidenţa rambursării datoriilor, a profiturilor din credite pe termen lung, a plăţii dividendelor, a dinamicii fluxului de numerar etc.. Registrele de contabilitate ţinute de firmele mici şi mijlocii sunt documente contabile obligatorii în care unităţile patrimoniale înregistrează periodic, cronologic şi sistematic operaţiile economico-financiare consemnate în documente justificative, care produc modificări în patrimoniul acestora. Acestea sunt registrul-jurnal, registrul-inventar, registrul Cartea-Mare.
Întreprinderile familiale şi PFA înregistrează operaţiile patrimoniale cu ajutorul registrului-jurnal de încasări şi plăţi. Sursa de date pentru analiza financiară o constituie documentele contabile de sinteză: bilanţul contabil, contul de profit şi pierdere. Bilanţul reflectă starea patrimonială a firmei la un moment dat (adică bunurile exprimate în bani şi rezultatul folosirii lor), iar contul de profit şi pierdere sintetizează rezultatele economico-financiare pe perioada considerată. Bilanţul contabil prezintă activele aflate în posesia unei firme, datoriile faţă de alţii şi investiţiile cumulate ale proprietarilor. Documentul arată echilibrul tuturor acestora la o anumită dată, fiind o imagine a obligaţiilor şi deţinerilor unei companii la un moment dat şi permite doar o analiză financiară statică. Iată câteva noţiuni ce fundamentează bilanţul: activele sunt resursele firmei pe care aceasta intenţionează să le utilizeze în beneficiul viitor al afacerii; pasivele sunt obligaţiile de a returna împrumuturi, de a livra bunuri sau de a efectua servicii către terţi; capitalurile proprii sunt egale cu valoarea cumulată a tuturor investiţiilor efectuate în firmă; creanţele sunt drepturi ale debitorilor, persoane fizice sau juridice, de executare a unei obligaţii, de restituire a unui bun, sume de bani etc.. Relaţia fundamentală care stă la baza bilanţului este: active = pasive + capitaluri proprii, adică ceea ce deţii este egal cu ceea ce ai împrumutat plus ceea ce ai investit.
Contul de profit şi pierdere… Spre deosebire de bilanţ care arată situaţia firmei la un moment dat, contul de profit şi pierderi arată fluxul activităţilor şi tranzacţiilor dintr-o anumită perioadă de timp (o lună, un trimestru sau un an). Apar venituri din vânzări şi cheltuieli efectuate pentru obţinerea acestora. Când cheltuielile şi veniturile sunt corelate, diferenţa dintre ele este profitul. Sintetizând, pentru o perioadă dată de activitate, ansamblul fluxurilor economice generatoare de venituri şi cheltuieli, contul de profit şi pierderi arată cum s-a ajuns de la starea patrimonială iniţială la cea finală, reflectate în bilanţurile de la începutul şi sfârşitul exerciţiului financiar. Documentul financiar reflectă situaţia financiară a firmei, dar nu oferă şi soluţia îmbunătăţirii financiare. De aceea trebuie folosite şi o serie de tehnici de analiză financiară, precum analiza punctului critic, a pragului de rentabilitate, fluxul de numerar, fluxul de casă. Când se întocmeşte fluxul de numerar se iau în calcul trei tipuri de activităţi/fluxuri de numerar: de producţie, de investiţii şi financiare, al căror rezultat se reflectă în sumele de bani care intră sau ies din firmă. Lipsa sau existenţa numerarului echivalează cu falimentul sau succesul afacerii noi ori celei în creştere, iar pentru afacerea în derulare arată stagnarea sau creşterea. Dar şi prea mult numerar duce la scăderea profitului. Deci, profitul diferă de numerar. De aceea, din punct de vedere tehnic, proiecţia de cash-flow este piesa de rezistenţă a planului de afaceri pentru că demonstrează capacitatea firmei de a face faţă costului finanţării: rambursarea creditului şi plata dobânzii, plata dividendelor etc.. Procesul realizării fluxului de numerar se bazează deci pe corelaţia cu programul rambursării creditului, contul de profit şi pierderi previzionat şi bilanţul estimat. Situaţia fluxurilor de trezorerie sau de numerar este obligatorie pentru firmele care aplică standardele europene şi internaţionale de contabilitate, şi arată modul în care firma generează şi foloseşte numerarul. Situaţia fluxurilor de numerar trebuie să prezinte fluxurile de numerar, încasări şi plăţi, din cursul perioadei, clasificate în activităţi de exploatare, activităţi de investiţii şi activităţi de finanţare.
Activităţile de exploatare sunt principalele activităţi producătoare de venit ale firmelor, precum şi alte activităţi care nu sunt activităţi de investiţii sau finanţare, ca de exemplu încasări de la clienţi, plăţi către furnizori şi angajaţi. Activităţile de investiţie constau în achiziţionarea şi cedarea de active imobilizate şi de alte investiţii, care nu sunt incluse în echivalentele de numerar, precum investiţii financiare pe termen scurt ce pot fi transformate uşor în numerar, ca de exemplu încasări din dobânzi şi dividende. Activităţile de finanţare au ca efect modificări ale dimensiunii şi compoziţiei capitalurilor proprii şi datoriilor firmei, precum încasări din emisiunea de capital social, din credite pe termen lung, plăţi pentru rambursarea creditelor, plata datoriilor aferente leasing-ului financiar, dividende plătite.
După ce aţi înţeles cum creează contabilii rapoartele financiare, este bine să cunoaşteti câteva dintre uneltele cu care acestea sunt interpretate: indicatorii financiar (ratele financiare). De ce? Pentru că valorile absolute din documentele contabile au deseori o relevanţă redusă prin ele însele. Adevărata informaţie poate fi extrasă-folosind indicatorii financiari-prin compararea a două numere sau a două firme din aceeaşi ramură. Mai exact, sunt rapoarte între diferitele posturi cuprinse în bilanţul contabil şi în situaţia veniturilor, cheltuielilor şi rezultatelor (anexa la bilanţ). Indicatorii servesc drept instrumente prin care managerii pot măsura performanţa firmei într-un anume interval de timp şi compara cu cea a concurenţei sau cu indicatorii din sectorul economic din care face parte firma. Principalele obiective în cadrul analizei pe baza ratelor financiare constau în studierea succesivă a cel puţin trei dimensiuni financiare ale firmei, şi anume: rentabilitatea, lichiditatea şi structura (acoperirea) financiară.
Cei mai frecvenţi indicatori financiari (rate financiare) sunt următorii: indicatori de lichiditate (adică acea capacitate a firmei de a-şi onora obligaţiile financiare când devin scadente pe termen scurt); indicatori de acoperire financiară (care ne arată măsura în care datoriile curente ale firmei sunt acoperite sau depăşite de fluxul de fonduri provenite din activitate); indicatori de rentabilitate (care raportează profitul firmei la diferite elemente, precum nivelul vânzarilor, active etc). În general ratele de rentabilitate se determină ca raport între efecte şi eforturi; indicatori de solvabilitate care măsoară capacitatea firmei de a-şi plăti obligaţiile/datoriile şi de a-şi continua operaţiunile comerciale.
Atenţie: trebuie luată în considerare şi rata inflaţiei înregistrată în ramura respectivă, pentru a lucra cu valori reale, nu nominale, şi de aceea vom împărţi cifrele actuale lunare la rata inflaţiei pe lună, ca de exemplu vânzări în ianuarie de 1.243 lei şi rata inflaţiei de 7% devin 1.243/1,07=1.161, iar în luna următoare 2.300 lei/1,07×1,07=2.009 ş.a.m.d)!
Profitul total brut al firmei se determină prin diferenţa dintre venituri totale (= venituri din exploatare, din activitatea propriu-zisă şi cele financiare obţinute din dobânzi, titluri de plasament, diferenţe de curs valutar, creanţe etc.) şi cheltuieli totale (= cele cu desfăşurarea activităţii propriu-zise şi cele financiare analoge veniturilor financiare). Profitul unitar (pf.total/producţie) se include în preţul de vânzare unitar alături de costul unitar. În comerţ, la costul de achiziţie al mărfii se adaugă adaosul comercial/marja brută a comerciantului care este un venit al firmelor şi a cărui mărime se determină prin diferenţa dintre preţul de vânzare al mărfii către alţi agenţi economici comercianţi sau către consumatorul final şi preţul de achiziţie a mărfii. Mărimea sa trebuie să acopere cheltuielile de funcţionare ale comerciantului, ca şi un anumit profit. Nu trebuie să confundăm adaosul comercial cu marja comercială: baza de calcul a adaosului comercial este preţul de achiziţie, şi de aceea poate fi de sute şi mii de procente, iar baza de calcul a marjei comerciale este preţul de vânzare, şi de aceea este sub 100% întotdeauna. Concret, dacă cumpăr o marfă cu 50 lei şi o vând cu 100 lei, adaosul comercial este 100% (50%-100%), iar marja este 50% (100%-50%). Periodic se dau ordonanţe guvernamentale, în consens cu hotărârile Consiliului U.E., prin care se stabileşte pragul afacerilor pentru care este plătită TVA în cazul P.F.A. şi al microîntreprinderilor.
În concluzie, partea financiară a unui plan de afaceri abordează următoarele probleme principale: determinarea nevoilor financiare ale firmei nou înfiinţate (bugetul de start şi bugetul operaţional pentru primele 3-6 luni de operare); investiţii necesare (tipuri, calendarul lor, estimarea lor valorică, evaluarea lor) şi surse de finanţare (enumerare, costul lor, raportul între fonduri proprii şi împrumuturi); criteriile adoptării deciziei de finanţare; metode de evaluare economică a proiectelor de investiţii; proiecţii financiare (situaţii financiare previzionate pe 3-5 ani: cont de profit şi pierdere, bilanţ contabil, proiecţia cash- flow-ului; analiza pragului minim de rentabilitate); indicatori financiari de lichiditate, solvabilitate, gestiune, rentabilitate; cererea de finanţare.
Conţinutul planului financiar depinde în mare parte însă şi de natura destinatarilor săi: dacă este destinat găsirii unui partener comercial pentru crearea unei filiale de distribuţie în altă zonă, el va include o estimare de sume necesare atât pentru crearea unei reţele de distribuţie, cât şi pentru proiectele de vânzări şi rezultate, ca şi o estimare a cheltuielilor, politicii de preţuri, ca şi analiza limitelor produsului respectiv; dacă este destinat posibililor investitori/creditori, această parte a planului de afaceri trebuie dezvoltată prioritar, aprofundându-se investiţiile necesare sub aspectul justificării şi dinamicii lor, descrierii oricărei surse de finanţare pe care contăm, demonstrarea clară şi convingătoare a rentabilităţii la care poate spera investitorul/creditorul; dacă este pentru uz intern, poate fi de folos prezentarea mai multor planuri alternative privind structura financiară şi rentabilitatea firmei.
Într-un orizont de timp redus, 12 luni în general, şi mai ales pentru crearea de noi firme în care aspectul financiar primează, este necesar să descompunem planul de finanţare într-un buget de trezorerie, lună de lună, trimestru de trimestru. Acest buget recapitulează încasările şi costurile pentru a evidenţia nevoile financiare pe termen scurt, care vor trebui acoperite.
*
Subiecte de reflecţie…
„Fluxul de numerar este seva unei afaceri în aceeaşi măsură în care sângele este seva corpului uman. Nimic nu poate influenţa mai mult o afacere decât incapacitatea de a onora statele de plată într-o zi de vineri” (R.T. Kiyosaki – ”Ghidul investitorului”, 2002).
xxx
Un beneficiar al fondurilor comunitare trebuie să dispună de 3 surse de finanţare: cea primită de la stat sub forma cofinanţării, fonduri proprii pentru efectuarea cheltuielilor neeligibile şi fonduri din partea U.E. Mai întâi trebuie să verifice dacă ideea afacerii se în cadrează în domeniile eligibile pentru obţinerea fondurilor nerambursabile. Apoi trebuie să completeze actele şi formularele necesare fiecărei activităţi dintre cele eligibile. Al treilea pas este conceperea planului de afaceri, iar ultimul pas constă în verificarea acestuia de către comisia de revizuire. Dacă s-au atins 80% din punctele planului de afaceri şi studiului de fezabilitate, planul obţine garanţii financiare. Trebuie să demonstrăm mai întâi fezabilitatea unei investiţii şi numai după ce U.E. acceptă, trimitem aplicaţia concretă completată!
xxx
Principalele cauze ale gradului redus de absorbţie al fondurilor europene în România sunt lipsa transparenţei, lipsa predictibilităţii în procedurile de accesare ale fondurilor, lipsa colaborării între instituţii, birocraţia mare, fiscalitatea mare. Faptul că doar 43% din proiectele depuse după aderare au beneficiat de finanţare se datorează şi greşelilor în elaborarea proiectelor ce pornesc de la nerespectarea instrucţiunilor din ”Ghidul solicitantului” şi supraestimarea costurilor eligibile etc. De aceea în prezent experţi străini ne învaţă cum să cheltuim fondurile şi cum să elaborăm documentele necesare atragerii fondurilor U.E. în perioada următoare.
xxx
„Partea cea mai grea din munca ta ca antreprenor este să descoperi o nevoie de piaţă, să vii cu un prototip pentru a o rezolva şi să îl testezi prin folosirea sa de către câţiva oameni care să îţi dea şi un feedback… Dacă poţi să dovedeşti că acel concept poate deveni o afacere legitimă, rezolvând problemele oamenilor care vor plăti pentru asta, atunci vor veni investitori care vor să găsească o oportunitate bună de afaceri pentru ambele părţi, fiind interesaţi de ce va deveni compania după investiţie (…). Aforismul perfect pentru o afacere de început este: Niciodată nu cere bani. Cere sfaturi în loc, şi vei avea multe şanse să primeşti bani. Niciodată nu cere un sfat gratis. Cere bani în loc, şi vei primi un sfat gratis”. – (Ben Casnocha – „Viaţa mea de început în afaceri”)
TEXT SELECTAT ŞI ADAPTAT DIN LUCRAREA „ANTREPRENORIATUL – O SOLUŢIE PENTRU CRIZA ECONOMICĂ (AUTORI: VICTOR MIHALAŞCU, BOGDAN MIHALAŞCU, DOINA MIHALAŞCU ) – Editura Techno Media, 2013…
Victor MIHALAŞCU este absolvent al Facultăţii de Filosofie a Universităţii Bucureşti, al cursurilor de formare de formatori pentru economie şi antreprenoriat organizate de C.R.E.E. în parteneriat cu N.C.E.E. (S.U.A.) şi a fost profesor la renumitul liceu „Ovidius” din Constanţa.
Facebook
WhatsApp
TikTok
