JURNAL DE CORPORATIST – Teodor Constantin BÂRSAN – Țara promisiunilor, dar nu și a făgăduinței

   Oricine studiază cu atenție politica României va identifica o serie de patternuri repetitive și repetabile. Nu mă refer aici neapărat la comportamentul oamenilor politici, care este în sine repetitiv și repetabil, căci cariera în politică este o rampă către putere, bani și influență și este ușor de explicat de ce putem găsi astfel de tipare. Tiparele interesante sunt în comportamentul alegătorilor, care și ele sunt previzibile si repetabile într-o formă sau alta, și în interacțiunile dintre indivizi–sistem, alegători–sistem politic.

   De 35 de ani, poporul român este învățat să spere, pentru că până în 1989 au învățat că „mai rău de atât nu se poate” și că „putem spera la un viitor mai bun”. De fapt, românii au făcut din sperat un fel de tradiție, cutumă, sport național. Nu e speranța manifestată așa cum e la alte popoare, e o speranță tăcută, latentă, nu e zgomotoasă, câteodată poate auto persiflantă. Românul speră pentru că, să spunem adevărul, cam asta i-a rămas. Speranța e ceva pe care nu ți-o poate lua nimeni, oricât de gravă ar fi situația în care te afli. Și este aici un atom de adevăr, căci, așa cum o situație urmează legea entropiei, poate urma o altă traiectorie, un alt pattern în care sistemele se reconfigurează și situația se ameliorează, iar sistemul își corectează singur greșelile. Mă refer la politicieni, acțiunile politicienilor și mai ales interacțiunile lor ca sistem, căci are semnalmentele unui sistem cu input, output și feedback. De fapt, este un sistem care tinde către o stare de funcționare kafkiană, unde disfuncțiile devin pur și simplu procese care fac parte din birocrație, iar birocrația și corupția sunt stări de fapt deja acceptate.

   Valuri de șoc au lovit populația României văzând cum prim-ministrul Bolojan a implementat o serie de măsuri, să spunem cel puțin temporar nefavorabile multora, cum președintele Nicușor Dan a ajuns un fel de „președintele lui Schrödinger”, adică, deși de jure este președinte, de facto este și nu este, nu poate fi observat cu certitudine și constatat ca președinte.

   Recent, Partidul AUR a încheiat un nefast tratat cu unul din partidele care au creat acest sistem politic de natură kafkiano-caragialiană. Reacțiile au fost justificate și într-o parte, și în cealaltă. AUR este un partid care s-a dezis și a condamnat PSD ca o clică de profitori și escroci, iar acum și-au călcat principiile pentru a-și păstra și conserva capitalul de putere. Președintele Nicușor Dan a promis în campanie că nu va mări TVA-ul și multe altele. Iar aceste încălcări flagrante ale promisiunilor de mai înainte au șocat populația. Aici este fenomenul interesant pe care îl menționăm la începutul acestui articol. Abandonând puțin limbajul socio-politologic, românii sunt mințiți de politicieni de 35 de ani, de când România a devenit democrație. Românii sunt mințiți, li se promit reforme majore, schimbări în bine, schimbări favorabile, iar acele promisiuni sunt, mandat după mandat, încălcate.

   Sigur, mi se va spune că totuși ceva s-a realizat în țară, că țara are creștere economică. Îmi pare rău să spulber iluziile, dar țara nu a crescut datorită oamenilor politici, ci datorită investitorilor și a românilor care au obținut know-how și au investit, a oamenilor care au investit în educație, precum și a celor din diaspora (devenite persona non grata post alegeri 2024). Poate că, într-o decadă, au fost și legi bune promulgate sau propuse, reforme, dar în aceeași măsură au fost acte de corupție, jafuri, după care autorii au scăpat fără pedepse grele.

Ce concluzie putem trage? Că românilor le place să fie mințiți? Le plac promisiunile, asemenea unei fete naive, seduse și abandonate, an după an? Că nu au hindsight? Că nu au gândirea critică cu care se laudă intelectualitatea acestei țări? Că cei mai inteligenți și mai cultivați sunt și ei victime ale aceluiași psy-op care targetează și vlădica, și opinca? Că românii au această convingere fascinantă că va veni un Cuza, un Brătianu care ne va scoate din noroi?

   Și știți ce este și mai interesant? Că nu cred să se oprească românii din această narcoză politică. Indiferent de câte ori vor fi mințiți și păcăliți, românii vor prefera iluzia. Românii sunt un popor pasionat de politică, ori pentru că au convingerea că ar putea schimba ceva, ori pentru că e un mijloc de refulare, ori pentru că efectiv se plictisesc și politica e un hobby „mișto”. România se va schimba atunci când va exista o reală rezistență spirituală, culturală și socială împotriva tuturor uzurpatorilor acestei țări, fie că vin de la Bruxelles, Strasbourg, Washington, Moscova, București sau Timișoara, care vor să mutileze România pe un pat procustian după calapodul și placul lor. România se va schimba atunci când românii vor înceta să se atace unii pe alții în chip hobbesian, atunci când se vor reforma pe ei înșiși și când vor înțelege să dea „Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”.

Nu poți schimba o țară cu un popor pentru care România, tradiția, credința, cultura nu mai fac două parale, indiferent că vorbim de iluminați liberali și progresiști sau farisei și ipocriți, falși naționaliști de sâmbătă seara la TV.

   Nu poți schimba o țară în care societatea pare că se îndreaptă spre o organizare hobbesiană în care omul este lup pentru om.

 

Teodor  Constantin  BÂRSAN este sociolog, poet și prozator, corporatist de… Irlanda, dar nu a uitat Târgoviştea adolescenţei lui…