TABLETA de MIERCURI: Pompiliu ALEXANDRU – Regatul animalelor

Animal kingdom sau Regatul animalelor este o serie americană ce prezintă viața unei familii de infractori dintr-o localitate paradisiacă, Oceanside, unde marea, surful, drogurile, petrecerile și viața ușoară se împletesc armonios. Totodată este și un „film cu proști”, căci personajele sunt extrem de puternic creionate în culorile prostiei. Sclipirile de „genialitate” sau „calitățile” pe care le întrezărești sporadic la personajele cu care nu ești de acord, te determină, în sfârșit, să „le dai o șansă” sau chiar să le admiri. Este prezentată viața extrem de ușoară, goală, la limita animalității, a instinctelor primare, ale unui anumit gen uman. În film sunt prezentați cei din marginea umanității. În cheia interpretărilor contemporane, filmul prezintă mizeria umană în aceeași schemă a griurilor. Concluzionezi, ca la orice film în care pactizezi cu infractorul pentru a detesta polițistul, că răul nu este rău absolut, iar binele nu e atât de bine pe cât pare. Asta este tematica fundamentală a culturii contemporane. Un ani-mit continuu. Basmele îți prezentau clar personajele – binele e bine, răul este rău. Ții cu binele care învinge întotdeauna și te bucuri că răul a fost înfrânt. Această schemă s-a răsturnat astăzi. Ți se prezintă un rău care este nuanțat, sau, cum aud adesea, poate de câteva ori pe săptămână, de la noua generație – „fiecare are opinia lui”, formulă care vrea să spună că „totul este relativ, inclusiv răul și binele”. De aici ajungi ușor să spui, precum spun semi-animalele umane care se promovează pe Tik tok sau în alte sfere new media că: „din păcate sunt bolnavă, altfel aș fi putut și eu să fur…” Nu există jenă în așa ceva, există doar regret al nefacerii răului; al neputinței de a face rău. Iar asta te ridică la rangul de „om bun”, după formulele actuale. Dar unde puteți vedea arena regală a animalelor umane? În politică, desigur. Aici este Colosseum-ul împăraților și regilor animalelor.

            Nu doar ai impresia, ci știi exact astăzi că a fi politician este echivalent cu a fi părtaș la infracțiuni, imoralități, ilegalități. Cu toate că știi exact asta, îi admiri și încerci să intri într-o tabără sau alta, ești târât în mocirla lor la care privești ca la Animal kingdom. Dacă faci un pas în spate și te uiți mai atent și la tine și la cei din arenă, vezi cât de ridicol este circul acesta. Cu toate acestea, mocirla te cheamă precum un drog.

            Imaginați-vă următoarea situație: Să zicem că sunteți într-o zi invitați într-o emisiune de televiziune, în care îi aveți în față pe toți politicienii români din 1989 încoace. Dumneavoastră alegeți dintre ei pe unul, la întâmplare, dar care să reprezinte pe toți ceilalți. Așa cum ei se prefac a reprezenta grupuri ce i-au votat, așa trebuie să se reprezinte și între ei. Dumneavoastră aveți întrebările capitale, iar alesul trebuie să răspundă pentru el și pentru toți. Și începeți să-l bombardați. Bazat pe fapte: De ce nici după 36 de ani, România nu are politicieni mai buni decât cei pe care îi merită? De ce infracționalitatea politică nu este niciodată sancționată? De ce au produs mai mult rău decât bine în toți acești ani? De ce calcă pe cadavre pentru a-și atinge scopurile și nu au niciun scrupul? ș.a.m.d. Sau puteți găsi și alte întrebări, mult mai istețe. Ceea ce urmăresc să atrag atenția este faptul că știm exact ce răspuns va da acel politician. Cum? L-am auzit de atâtea ori: „Am conștiința împăcată!” Toți, fără excepție, au „conștiința împăcată.” Și nu mint. Chiar sunt convinși că ei au fost buni, ceilalți au fost răi. Acțiunile provocate de ei nu le văd a fi rele niciodată. Cu alte cuvinte, ei neagă faptele cu o forță uimitoare. Convingerea lor șochează.

            În cazul recent al țării pierdute, avem în arenă circul următor. Un prim ministru care pozează în victimă. O tabără îl admiră ca fiind un salvator al țării. Ceilalți, mult mai cinici și ilogici, îl văd ca sursă a tuturor relelor. Ești contra lui Bolojan, înseamnă că ești cu PSD-AUR. Ești cu Bolojan, ești cu reforma, dură, dar reformă necesară. Omul a fost un fel de martir care acum este pe nedrept îndepărtat, după ce a scos castanele coapte, este împins pe scări; asta spun unii. De parcă nu știam că așa se va termina totul, printr-o imensă trădare. Și scenariul ne face să credem că avem de-a face cu un fel sacrificiu al unui martir. Sau cu o cădere absolută a țării, o trimitere în brațele Moscovei. Trădarea este în măduva oaselor politicienilor, iar când se manifestă, te apucă greața când vezi cât de uimiți erau de asta și cât de „imorali” sunt.

            Adevărul este mult mai crud și de neacceptat, dar se înfățișează ca o stâncă, căci este de neclintit. Bolojan nu este niciun martir. Am ascultat cu multă atenție moțiunea aceea. Dacă dăm zgura deoparte, minciunile și devierile necesare pentru a se construi argumentul, există niște sâmburi de adevăr acolo. Individul chiar a produs imense gafe, a făcut mult rău nenecesar. Este la mintea cocoșului că dacă ar fi intrat din prima zi în marii datornici sau în sinecuri – cum se spune că abia acum se apuca de aceste elemente și de aceea, vezi Doamne, a fost și dat jos – nimeni nu i-ar fi făcut nimic. Omul putea să arate brusc că, în două săptămâni pleacă pentru că în mod evident nimeni nu dorește să se facă efectiv reformă. I-a fost extrem de ușor să nu comunice, să fie arogant și să taie de la cei mai mulți și lași: profesori, amărâți, femei gravide, persoane cu handicap etc. Adică trădătorii au dreptate. Răul este nuanțat, cum vă spuneam…. Deci, acuzatorii au și dreptate. Apoi, ce urmează? Niște trădători, care au stat cot la cot în luarea deciziilor care nu au fost doar „dure, dar necesare”, au întors armele ca să pozeze în salvatori. Dezgustul crește și mai mult. Acum ce urmează? Nimic altceva decât o mascaradă și mai mocirloasă. Căci acum veți vedea cum se spală murdăria și ni se va spune că răul nu e atât de rău. Nu mai este de ales între un rău mai mic și unul mai mare. Acum este ceasul în care nu mai alegi nimic. Pentru că rămâi suspendat. Nu poți să te bucuri că a fost îndepărtat acel om care știi prea bine că nu făcea ceva bun, căci vezi ce nor negru l-a îndepărtat, iar intuiția de odinioară că nu va face nicio brânză cel plecat, acum îți spune că nimic bun nu are cum să iasă din aceste acte de trădare. Vedem un borcan în care sunt puse animale veninoase și agităm borcanul pentru a le enerva și a vedea ce bătăi ies. În borcanul acesta nu există victime, nu există învingători. Există doar un măcel generalizat. Haos! Există doar plăcere morbidă în a vedea veninul aruncat pe pereți și capete smulse. Atât. Singurele victime sunt cei care încearcă să își croiască un drum în viață fără să deranjeze pe ceilalți. Supraviețuitorii de la o zi la alta. Cei care doresc să iasă din circul groazei, dar nu pot căci sunt fie prea săraci, fie prea slabi, fie prea fricoși, fie prea proști. Dacă există un înger al acestei planete, atunci nu îl văd deloc ca fiind disperat să repare ce o putea. Îl văd doar agitând borcanul și rânjind. S-a săturat de postul pe care îl are! Omenirea nu mai merită niciun efort!