EDITORIALUL DE MARȚI – Gheorghe SCORȚAN – Încrâncenarea democratică

   Potrivit lui Adam Michnik, democrația este mai degrabă o chestiune despre oameni, decât despre idei. Aserțiunea polonezului mi se pare plină de înțelesuri. Mai ales în aceste zile, când, potrivit fostului Secretar de stat al SUA, Madeleine Albright, „vedem pe glob ceea ce par să fie primele trăsături ale fascismului: discreditarea politicienilor importanți, apariția liderilor care caută să dividă în loc să unească, urmărirea victoriei politice cu orice preț și invocarea măreției naționale de către oameni care par să aibă o concepție greșită despre ce înseamnă măreția.”(„Fascismul: un avertisment”).

   S-ar părea că nu atât ideile au capacitatea de a genera șubrezirea unei democrații și, drept urmare, acestea să fie și principala cauză a resuscitării feluritelor extremisme politice, ci, mai degrabă, o mulțime de circumstanțe și crize care, în cele din urmă, stau la baza degradării relațiilor dintre oameni. Altfel spus, la situarea adversativă a unor semeni de ai noștri în raport cu alții. Iar, odată cu acest fapt, să se producă, treptat, și o serie de schimbări în mecanismul sensibilității umane. Adică, tocmai acolo unde se naște acel angrenaj mental care face ca frustrarea și ura să se potențeze reciproc. Adică, să se capitalizeze, potrivit spuselor unora.

   Iată pe scurt, ceea ce, în cele din urmă, ar putea favoriza succesul unor indivizi care, datorită utilizării a nenumăratelor fețe ale extremismului politic, ajung în posesia puterii dintr-un stat. Și chiar de a o păstra prin violență, mai apoi. În acest sens, n-am putea considera că doar datorită ideilor lor crețe, alde Mussolini, ori Hitler, au inventat extremismul politic care a marcat secolul XX. Nici vorbă despre așa ceva! Căci, în mod evident, dintr-o perspectivă intelectuală, respectivii nu erau decât niște mediocrități, marcate de tot felul de complexe. Și, drept urmare, de o agresivitate inevitabilă pentru astfel de personalități. Ideile pe care s-au cățărat aceștia circulau de ceva vreme în cultura occidentală.

   Dacă, azi, unora dintre semeni de ai noștri tot procesul descris mai sus li s-ar părea ca fiind fără cine știe ce consecințe în planul realităților prezentului, în fapt, odată ce violența devine, indiferent de forma acesteia, o obișnuință comportamentală, un reflex cultural mai apoi, lucrurile, din nefericire, nu mai pot fi corectate. Oricât ne-am dori…

   Fără îndoială, sunt multe de spus despre ceea ce par să fie caracteristici ale fenomenelor extremismului politic. Trebuie să realizăm însă, înainte de toate că, dincolo de o serie de idei care-l particularizează, idei care s-ar putea să nu se mai repete din punct de vedere istoric, ceea ce rămâne drept referențial al extremismelor politice constă în gesturi politice, banale uneori, care sunt menite să răspundă somațiilor unor anumite împrejurări sociale. Dar care, la nivelul minții și sensibilității oamenilor de rând ajung, în cele din urmă, subliniem din nou, să alimenteze, uneori tacit, capitalizarea urii și violenței unora față de alții. În istoria tuturor societăților umane au existat mereu inamici care, asemenea unui paratrăsnet, au atras mai sus pomenitul fenomen. De regulă, străinii, indiferent de felul acestora (evrei, țigani, negri, minorități, migranți etc.) au fost victimele urii și violenței semenilor lor.

   În mod esențial este vorba o degradare a valorilor care constituie acea armătura a oricărui spațiu public de factură democratică: încrederea, valorizarea celuilalt, rațiunea și dialogul în negocierea bunurilor publice, optimismul în viitor etc. Toate aceste valori devin tot mai palide, în contextul acumulării urii și a frustrării. Extremismele politice nu fac decât să organizeze și, totodată, să canalizeze ura și frustrațiile în reacții umane dominante. Și orientate, desigur, într-o anumită direcție. În prezent, situațiile de criză de tot felul, pretențiile exagerate ale unor minorități și transformarea acestora în drepturi, scăparea de sub control a migrației, a delicvenței, criminalității etc. au devenit capitole de maxim interes pentru politicienii radicali și extremiști de pretutindeni.

   Desigur, în context, ne referim la liderii AUR. Cititorii realizează că ideile politice ale așa-numiților noștri suveraniști nu sunt rezultatul unor dezbateri din cadrul spațiului nostru public. Nici vorbă despre așa ceva. Mai mult, gestionarea tot mai eficientă a manipulării din spațiul virtual al platformelor rețelelor de socializare, a făcut ca dezbaterea din spațiul public să fie aproape inexistentă. Societatea civilă, partidele tradiționale, din nefericire, ocolesc și ele spațiul public, adoptând o strategie care a transformat suveranismul într-un fel de cetate asediată. Iar pe liderii politici ai AUR în victime. Încercând să creeze un fel de cordon sanitar în jurul AUR, partidele tradiționale nu fac decât să ignore faptul că acest partid se bucură de simpatia unui electorat care nu poate fi neglijat. Așa cum nu pot fi trecute cu vederea multe dintre consecințele politicilor din ultimele trei decenii. Politici care nu pot fi trecute decât în contul partidelor care au dominat scena politică autohtonă.

   Dintr-o astfel de perspectivă, partidele tradiționale, ocolind spațiul public, așadar, dezbaterile care ar fi trebuit să conțină în mod obligatoriu asumarea consecințelor politicilor lor din ultimele decenii, continuă să plutească în aceleași ape tulburi, pe care o mare parte a românilor le vor schimbate. În loc să renunțe la o serie de practici organizaționale, și care nu au drept consecință decât reproducerea cam aceluiași gen de politicieni, ei bine, aceste partide își imaginează că, demonizând AUR, au găsit calea de a se adapta la somațiile unor realități pe care, de fapt, le ignoră în mare parte. Nu fac decât să mențină încrâncenarea din societate. S-o potențeze, chiar! Iar faptul nu va face decât să sporească atractivitatea AUR.

   Soluția este extrem de simplă: recursul la cetățeni, la dreptul acestora de a alege. Fără îndoială, când vorbim despre extremisme politice, în cele din urmă, este vorba și despre posibilitatea unor alegeri greșite ale semenilor noștri. Nu este adevărat că, exercitându-și dreptul de vot, de pildă, oamenii nu pot greși. Istoria ne arată că, în anumite circumstanțe o pot face din plin. Sau că, în situații de criză extremă, un număr semnificativ dintre semenii noștri sunt dispuși să urmeze indivizi care promit soluții radicale și care, dintr-o astfel de perspectivă, par să fie eficiente.

   Spațiul public, dezbaterea, sunt soluțiile cele mai indicate pentru a aduce corecții unor fenomene care favorizează extremismele politice. Ocolirea acestora, înlocuirea spațiului public cu cel virtual, nu doar că va amâna un deznodămând de nedorit, ci îl poate face inevitabil.

Gheorghe SCORȚAN este sociolog și un foarte cunoscut cercetător în domeniul științelor sociale…