În fiecare dintre noi e un colț, un crâmpei de sine unde nu pătrunde niciodată lumina. E întuneric nu ca sǎ nu vadă nimeni ce se ascunde acolo, ci pentru cǎ lumina însăși are nevoie de limite; are nevoie sǎ știe clar cǎ nu se poate întinde la nesfârșit, c-avem și noi nevoie de absența ei din când în când. E rece, dar nu pentru cǎ focul din noi n-ar putea încălzi și acel loc, ci pentru atunci când devine prea cald, prea aglomerat de gânduri și sufocant din cauza grijilor. E rece și pentru cǎ uneori ne cuprinde pe fiecare dintre noi un optimism bolnăvicios, dar imediat ce talpa sufletului atinge răcoarea rațiunii gravitația ne apucǎ de picioare și le lipește de pământ. Uneori, când plouǎ în noi, zi după zi, pentru mici eternități, locul întunecat și răcoros devine și umed. Practic în fiecare dintre noi e câte-o văgăunǎ lipsită de orice ar putea fie și măcar sǎ parǎ viu.
Dar mai important decât răcoarea sau lipsa luminii, e liniștea. Existǎ un loc în noi unde domnește liniștea, unde n-ai voie sǎ visezi, sǎ speri, sǎ crezi. E o liniște a morții în ființă, o liniște care pune la îndoială întreagă existențǎ a umanității. La unii liniștea e-n suflet, căci în minte e prea dezordine pentru ca un asemenea loc să-și aibă sensul. Altora liniștea absolutǎ le încolțește-n minte pentru cǎ sufletul e tixit cu oameni și cârpit pe la toate colțurile. Sunt și nenorociți ai sorții care n-au loc de liniște în ei și trăiesc zvârcolindu-se în propriul sine, dar sunt și ignoranți care, atunci când găsesc în ei locul întunecat se luptǎ cu toată ființa lor pentru a-l sfărâma într-o razǎ de luminǎ.
Întunericul din noi nu e făcut pentru a bâjbâi prin el spre ieșire. Atunci când descoperi în tine acel loc, indiferent de unde-i găsești poziția, trebuie sǎ începi să-l pregătești pentru a deveni cel mai comod loc din ființa ta. Învață întâi cel mai scurt drum spre acel loc. Uneori o sǎ te oprești din respirat și n-ai sǎ poti trage din nou aer în piept decât în colțul tău. Apoi, nu te duce niciodată singur acolo. Ia versiuni ale tale pe care vrei sa le înțelegi. Ia visele, reacțiile, emoțiile și tulburările cărora nu le-ai dat de cap. În liniștea aceea de mormânt ai sǎ auzi ce-are fiecare de spus și ai sǎ le-ntelegi. Ia uneori cu tine și câte un lucru care te face fericit. E bine s-asculți și șoaptele fericirii ca sǎ știi ce-o hrănește și ce-o izgonește. Tu sǎ nu vorbești niciodată. Lasă-ți complexitatea sǎ vorbească.
Dacǎ locul tău rece, umed și lipsit de viațǎ e în suflet, nu încerca să-i ceri să-ți tragă la răspundere mintea în locul tău. Și nici invers. Liniștea e contextul, nu acțiunea.
Ah, și sǎ nu uiți cǎ, deși te afli în întuneric, chiar și propria-ți sclipire din ochi ar putea fi o lumina care sǎ creeze umbre. De asta trebuie sǎ înțelegi estetica tăcerii. Nu te duci spre liniște ca sǎ mori, ci ca sǎ înveți cum se trăiește; nu te duci ca sǎ vezi cum ești, ci ca sǎ simți. În locul întunecat nu fugi de tine, ci cu tine.
Facebook
WhatsApp
TikTok
