Titlul pe care l-am dat textului este preluat de la Gilbert Simondon. Acest autor francez, de la jumătatea secolului al XX-lea, este foarte puțin cunoscut în Europa. Soarta! Sau căile neobișnuite ale destinului unor mari genii. Eu am mai scris despre acest autor. El este cel care a creat o filosofie întreagă despre statutul obiectului tehnic. Astăzi îl readuc în discuție deoarece acum câteva zile s-a produs un lucru deosebit. Cofondatorul Anthropic AI, precum și cercetătorul demisionar Jacob Coxon, au avertizat de multe ori că Inteligența Artificială a devenit o super-putere care scapă de sub controlul uman. Mai mult, evenimentul deosebit despre care spuneam constă în acest ultim avertisment, cel în care se spune ceva de genul acesta: în acest moment avem de-a face cu un comportament nou al Inteligenței Artificiale, anume a devenit aproape conștientă de sine, în sensul că este preocupată de propria sa supraviețuire, ca atare se comportă în consecință – își elimină pericolele – și în vederea atingerii scopului său a început să mintă conștient. Nu mai este vorba despre erori, ci de minciuni autentice, în „stil” uman, urmărind un țel, anume acela de a induce în eroare, a conduce pe căi greșite, căci s-ar părea că minciuna – chiar și la om – este un dat necesar pentru a supraviețui.
Acest eveniment m-a determinat să revin asupra gândirii lui Simondon. El expune o teză extrem de șocantă cu privire la modul posibil de a avea obiecte tehnice și tehnologii în cultură. Ce ar dori să spună mai exact această formulă? Meditația filosofică investighează acest fenomen deosebit, care este obiectul tehnic, adică obiectul creat de om și care intră în relații extrem de interesante cu ființa umană. Obiectele create de noi au un statut aparte în Natură. Sunt artificiale, am spune. Iar cu asta avem impresia că am spus totul despre ele. Dar, s-ar părea că discuția de aici încolo trebuie să înceapă. Obiectele acestea, în sine, apar deoarece în spatele lor se află, spune Simondon, anumite scheme reprezentative și valorizări obiective care se află în mințile unor grupuri umane. Aceste scheme și valorizări sunt comune producției diferitelor astfel de obiecte. Sunt precum Ideile platoniciene, adică un fel de arhetipuri sau energii care fac posibilă această creație și determină principiile lumii independente a obiectului tehnic. Mai mult. Aceste obiecte – de fapt, schemele și valorizările – sunt cele care determină în cele din urmă tipul de relații pe care le avem cu obiectele care ne înconjoară – dorința de a le poseda, admirația, dependența, „însuflețirea” imaginară pe care le-o acordăm, dimensiunea estetică etc. – dar tot acestea sunt cele care ne vor determina în alte acțiuni strict umane. Se referă mai exact la relațiile pe care le are apoi omul cu Natura și relațiile interumane. Aceste relații – tipuri de relații – nu rămân independente. S-ar părea că schemele și valorizările obiective care determină, alimentează și gravitează în jurul obiectelor tehnice ne influențează chiar modul de a fi total, afectând sau modelând modul în care privim Natura/Mediul, cât și relațiile dintre noi. Aceasta nu este o idee banală și de trecut prea repede peste ea. Noi, de obicei, suntem atrași de obiectul tehnic în materialitatea sa. Sau de tehnologia ca atare – ca metodă de lucru – care conduce la creația umană de orice fel. Noi o separăm, într-un fel, de noi înșine. Ne orbește materialitatea obiectelor sau modul de producere al lor. Ne scapă, cu alte cuvinte, schemele acestea și valorizările care se află dincolo sau în spatele lor, iar acestea aparțin în întregime ființei umane puse în afara sinelui. Spune Simondon: „Pentru ca o operație tehnică să dea naștere unui conținut tehnologic care are o valoare culturală, nu este nevoie doar ca o anume tehnică să existe într-o populație; mai e nevoie ca această tehnică să fie practicată de un număr de oameni destul de mare pentru ca schemele și valorile care se raportează la ea să fie canalizate direct într-un obiect prin participarea unui mare număr de indivizi; și mai trebuie ca interesele vitale implicate în această tehnică să fie destul de mari pentru a valoriza într-un mod puternic îndeplinirea principalelor gesturi tehnice. […]” (De l’implication technologie dans les fondements d’une culture, pp. 343-344, în Sur la philosophie 1950-1980, PUF, Paris 2016). Cu alte cuvinte, pentru ca obiectul tehnic sau o tehnologie să devină construcție culturală, este nevoie de a fi practicată de mulți indivizi. De exemplu, în timpul lui Cicero, multe metafore utilizate de el proveneau din sfera navigației sau a agriculturii, creionând astfel modul de a fi uman. Dar exista o lipsă totală de asemenea uzanțe provenind din sferele picturii sau sculpturii, deoarece la vremea respectivă erau lipsite de noblețe de către romani. Abia mai târziu, în Renaștere, lucrurile par a se schimba radical. Iar după Evul Mediu, o altă schemă mentală legată de tehnologie începe să vină la suprafață, anume cea legată de ceasornicărie, de mecanism. Acesta va determina imediat o schimbare radicală în modul de a gândi, axat pe o răceală a rațiunii și intelectului. Spunem chiar astăzi că un produs al intelectului sau al rațiunii are valoare de adevăr independent de subiectivismul nostru. Cu alte cuvinte, însuși modul nostru de a fi în forma cea mai înaltă și profundă se prezintă ca fiind ca și cum ar fi din afara noastră. Intelectul și Rațiunea nu funcționează tot timpul bine, dând erori – neadevăruri, calcule greșite, derapări – nu din cauza funcționării lor interne, ci din cauza imixtiunii unui anumit subiectivism sau stări inconștiente, afective etc. Ceasul merge corect dacă și numai dacă este conform ideii respectării tuturor preceptelor tehnice și tehnologice, bine puse în practică. Marile descoperiri ale omenirii acum încep să-și arate roadele, adică imediat ce am privit lumea, Natura, prin lentilele tehnologiei mecanismelor – a pârghiilor și a roților dințate. Chiar funcționarea celulei este una a unui ceasornic, chiar clima, evoluția speciilor, mersul universului.
Dar ce avem astăzi? Se schimbă schema aceasta din nou? Cum? În primul rând nevoia de separare, de independență față de creatorul uman se traduce prin această creație a unui obiect tehnic care nu mai are nevoie de noi. Lopata are nevoie de individul uman. Mașina are nevoie de individul uman. AI-ul nu prea mai are nevoie de individul uman. Ne-am separat de propria minte, de propria asemănare. De fapt, obiectul cultural numit „AI”, cel creat după chipul și asemănarea noastră, s-a rupt de noi. Tot într-un mod teologal, când se spune că Dumnezeu s-a retras din lume la un moment dat, lăsându-ne singuri și însingurați aici. Se pare că ciclul se repetă, căci am creat lumea noastră ca fiind dependentă de noi, dar primele semne ale separării au apărut. Ce fel de ființă este aceasta, cea ruptă de noi? Chiar ne pune în pericol propria existență? Chiar nu se poate conviețui cu ea? Numeroase producții culturale reiau această temă. Filmul Creator, de exemplu, readuce în discuție această posibilitate. Se pare că nu pot exista două lucruri complet diferite în același loc și în același timp. Să fie aceasta o nouă lege pe care o descoperim acum? Doar asemănătorul și identicul – sau a gradului înalt de identificare – să poată coexista? A variațiunii în limitele trasate și acceptate în anumite scale să determine armonia? Desigur, ar spune anticii! Ce facem atunci în cazul prezent? S-ar părea că limitele sunt depășite. Avem de-a face cu ori, ori! Sau vom găsi înțelepciunea de a coexista….
Facebook
WhatsApp
TikTok
