TABLETA DE MIERCURI: Pompiliu ALEXANDRU – Cum funcționează Ministerul Adevărului (I)

Magazin Orient

Istoria fascinează, desigur, și ne-o imaginăm ca pe o carte sau ca pe un film care descrie cu acuratețe evenimentele. Sursele ar fi precum cioburile de vase găsite într-un sit arheologic, iar ceea ce ar rămâne istoricului de făcut nu este decât să refacă forma inițială a vaselor, ajutat fiind de geometrie; golurile se pot umple simplu cu acele fragmente extrem de albe care scot și mai tare în evidență obiectul istoric în deplinătatea „adevărului” său. Cam așa arată imaginea idilică a disciplinelor istorice. Realitatea zilelor noastre ne conduce spre o altă imagine, care îl transformă pe Orwell în profet și scriitor realist. Ministerul Adevărului chiar există în carne și oase și se ocupă direct de fabricarea evenimentelor, nu doar al interpretării lor. Am să dedic un ciclu de articole acestui fenomen, pornind de la cărțile lui Thierry Wolton, autor pe care l-am mai citat și cu alte ocazii. Cărțile sale sunt demne de lecturi publice în România. Păcat că rămân doar în sfera unor medii strict academice.

Așadar, astăzi am să urmez un subiect care pornește de la o imagine care ocupă atenția opiniei publice românești. Este vorba despre puterea sporită a SRI-ului, implicat cam în tot și în toate, după cum se prezintă în imaginarul social și politic. Este invocat atât de stânga cât și de dreapta eșichierului politic – asta dacă vă convine această împărțire formală în două. Societatea continuă să numească pe membrii acestui serviciu în continuare „securiști”, uneori mergând până la a aplica acceași denumire și jandarmilor, știind că este o structură construită după 1989, din zona de umbră a fostei securități. Uneori nu înțelegem nimic din această bulibășeală în care unii acuză, alții ridică în slăvi, după care raporturile se inversează. Toate astea pe fondul unui imaginar social-politic în care zona de fantastic nu mai poate fi deosebită deloc de real. Se vorbește despre „state paralele”, „flăcări violet”, tehnici de furt demne de filme etc. România este terenul unui supra-realism combinat cu un hiper-realism în care individul devine din ce în ce mai artificial, începând cu înfățișarea sa, care continuă linia psihică, în care siliconul și androginitatea fac bună casă împreună. La nivelul valorilor sau al percepțiilor psihice lucrurile sunt cu mult mai grave. O lume politică întreagă face corp comun și este extrem de uimită că „forțe ale răului occidental-capitalist” nu este de acord cu eliberarea hoților și iertarea lor creștinească.

În toată această grădină a deliciilor pe care nici Hieronimus Bosch nu și-ar fi putut-o imagina, Serviciile Secrete – SRI-ul în principal – constituie de fapt un fel de ax în jurul căruia se învârtește comédia. Unii se vor grăbi să spună că ceea ce spun este iar un scenariu printre multe altele dintre „deliciile” grădinii românești. Mă interesează să intru în detalii pornind de la o teorie pe care o dezvoltă autorul citat mai sus, pentru a ajunge să vedem lucrurile într-o anumită coerență.

 

Rețeaua comunistă

Povestea noastră începe de la un eveniment relativ recent. Este vorba despre anunțul făcut de Ambasada Rusiei cu privire la „îngrijorarea” sa cu privire la rusofobia românilor „nerecunoscători” pentru „eliberarea de sub jugul nazist realizat de Armata Roșie sovietică”. Cum de suntem atât de nerecunoscători? Cum de continuăm să îi demonizăm și să spunem că a fost o armată care ne-a furat, violat, pârjolit, ucis și deportat după cum o tăia capul? Cum putem să spunem că Armata Roșie a fost de fapt cea care a adus steagul Comunismului înfiorător în România? Replica a venit destul de prompt după publicarea acestui anunț de către ambasada amintită. MAE-ul nostru a adoptat o poziție care puțea a political correctness de la o poștă, de-ți muta nasul din loc, nu alta. Adică nu a găsit nimic mai bun de spus decât că problemele acestea „trebuie lăsate în seama istoricilor”. Pai cei mai buni istorici nu sunt faptele? Care fapte, s-ar grăbi rușii să intervină? Că noi v-am eliberat, alea sunt fapte, restul sunt detalii! Sau „davai ceas, davai moșia, că așa-i tovărășia” nu era decât o glumă între prieteni, nu? Să lăsam istoricii să vorbească! Și au vorbit. În rețelele de socializare și în presă, chiar pe situl Historia.ro, unde fiecare a venit să pună umărul la mulțumirile aduse Armatei Roșii eliberatoare. De la tezaurul uitat prin Rusia până la poveștile respuse de nepoți, Ambasada a beneficiat de o grămadă de fapte readuse la lumină. Adevărate mărturii având rol de surse și izvoare istorice!

Comunismul reprezintă cel mai pervers și cumplit sistem creat vreodată de mintea umană. Te seduce în partea sa teoretică – chiar prin înaintașii săi care seduc în continuare și astăzi, Marx fiind capul de afiș – făcând veșnice victime inocente. Inocente mai mult sau mai puțin. Citiți cărțile lui Virgil Gheorghiu (A 25-a oră, A doua șansă, Ard malurile Nistrului, Ultima oră, și multe altele, în franceză, care încă sunt netraduse din păcate) și disperarea de a fi neputincios în fața victimelor inocente ale totalitarismului te învăluie. Îl invoc acum pe acest autor deoarece a fost frământat și de problema aceasta a seducției comunismului – seducție care nu se compară, se spune, cu cea a complementului său, nazismul. Și Soljenițîn are câteva pasaje în care se întreabă ce a făcut să fie victimă și cât de ușor ar fi fost să devină călau. Un personaj dintr-o carte de-ale lui Virgil Gheorghiu, (A doua șansă), Bodnariuc, devine o bestie comunistă, bine școlit la cea mai de elită școală a comunismului din Rusia, apoi vine să pună în practică și să arate cât de bun poate fi în acest sens în țara de origine, România. Iar în momentul în care vede că acel comunism pentru care a militat toată viața nu mai există, în ciuda tuturor lucrurilor evidente care i-ar fi putut arăta eșecul său cumplit, o lacrimă i se scurge pe obraz, căci devoțiunea sa pentru comunism este infinită. Nici nu știi ce să crezi când vezi astfel de personaje. Oare poți acuza pe un „student reeducat” de la Pitești că a devenit un fanatic comunist după ce a trecut prin acel sistem cumplit de „reeducare”? Sub mâinile comunismului, studentul respectiv era pur și simplu de plastilină. Aveai două variante întru devenire – fie sfânt, fie bestie umană. Oare cei care picau testul sfințeniei, cât de acuzat ar fi, având în vedere că și iadul însuși ar fi pălit în fața acelor „tehnici comuniste”? Cu toate acestea, bestia este bestie, iar sfântul este sfânt! Nu poți să spui că „sistemul este de vină” și basta! Cine decide cum se petrec lucrurile rămâne în sfera teologicului, căci o știință a acestor lucruri încă nu avem! Dacă unii au fost seduși de ideile comuniste, și chiar au militat pentru el, mai târziu au regretat acest lucru și și-au făcut o mea culpa mai mult sau mai puțin sinceră.

Ca un intermezzo aici, aș povesti un lucru legat de familia mea, căci este în ton cu cele spuse mai sus. Am avut o bunică membră fondatoare a Partidului Comunist. Era sedusă complet de ideile acestui sistem în tinerețe. Dar nu a apucat să se instaleze prea bine comunismul practic, că deja s-a lepădat de el complet, până acolo încât familia trebuia să o tempereze, căci a înjurat până în clipa morții pe reprezentanții săi. Pe lângă această bunică, învățătoare de meserie într-un sat din Oltenia și care nu a beneficiat nicio iotă de „beneficiile nomenclaturii”, în ciuda faptului că a fost membră fondatoare a răului absolut, a urmat un imens șir de victime. Ea s-a bucurat toată viața de un singur lucru: a fost lăsată în pace în virtutea gestului făcut în tinerețe, dar cu condiția de a rămâne în satul acela sărac din inima Olteniei. Bunicul – soțul acestei bunici și mai puțin norocos – preot fiind, a fost deportat ceva vreme în Transnistria și a făcut ceva lagăr la ruși pentru simplul motiv că era un om al Bisericii. Și pentru că a refuzat un soldat rus care i-a pus deja pușca la cap să-i dea fânul din curte. A fost „salvat” doar de o vecină care i-a strigat rusului ceva pe rusește. Apoi, în lagăr! Celălalt bunic, „chiabur” fiind, deci „dușman al poporului”, a mers în timpul războiului în lagăr la Odessa. Asta după ce a scăpat de spânzurătoarea pusă de legionari în centrul satului, el fiind capul de listă în vederea spânzurării „imediate”. (Acest bunic devine astfel o variantă perfectă a unui personaj din cărțile lui Virgil Gheorghiu). După război, când a ajuns acasă, nu se știe prin ce minune, avea deja confiscate cam toate cele. Au urmat bătăile zilnice la Primărie, din partea comuniștilor de astă dată. Apoi a fost nevoit să-și dea pentru adopție fictivă  băiatul unui om sărac din alt sat, dar având același nume de familie, pentru că altfel nu ar fi putut ajunge mai târziu chirurg, căci nu avea „origini sănătoase”; iar fata, mama mea, numai printr-o minune a putut și ea să facă tot medicina, deși i se spusese că „nu poate vindeca fiii poporului, căci este o burgheză și fiică de chiabur”. Acest bunic a făcut sacrificii imense pentru a-și vedea copiii ajunși departe, el asumându-și înfrângerea în fața comunismului. Partidul ar fi așteptat-o pe mama cu brațele deschise să devină o membră a clasei muncitoare, căci nu are dreptul să vizeze mai sus. Apoi urmează nașul meu de botez și rudă din partea primului bunic, preotul. Acesta a facut destulă pușcărie pentru că a fost acuzat – într-un proces demn de Orwell – că a fost legionar în timpul liceului (lucru care nu s-a petrecut). Și pentru asta a trecut prin Galați și Aiud, în condiții inimaginabile. Abia când el a avut 94 de ani am reușit să înregistrez cu el un Memorial al Durerii.

În această tonalitate sunt și personajele lui Virgil Gheorghiu – nici ele nu știu ce caută în tavălugul comunismului. Rețeaua sa trebuie să funcționeze, atât! Indivizii nu contează. Iar acest lucru se face prin tehnici extrem de bine puse la punct, pe care nici măcar nu ni le putem imagina astăzi. Dacă oamenii nu pot veni de bună voie în sânul gândirii de tip comunist, ademenește-i; dacă nu se lasă ademeniți, obligă-i; dacă nu se lasă obligați, reeducă-i, spală-le creierele; dacă nici așa nu merge, ucide-i. Iar dacă nici prin ucidere nu merge, abia atunci schimbăm denumirea de comunism în democrație și începem alt proces de seducție, obligare, reeducare, ucidere…

Ei bine, despre acest comunism de rang doi am să vă vorbesc. Primul ciclu s-a încheiat. Urmează cel de-al doilea. Și nu uitați, când citiți aceste rânduri, adică în zilele noastre, ne aflăm în plină desfășurare a Comunismului de rang doi, cel cu nume noi și deghizări ticluite în spatele unor proiecte mărețe.

Iar în continuare legăm firul pronind de la Ambasada Rusiei atât de necăjită că suntem atât de cârcotași. Dar ce caută Rusia în toată această ecuație pe care am prezentat-o mai sus? Ce legătură este între SRI și Rusia? O vom lua sistematic și vom porni, așa cum face Thierry Wolton, de la rădăcini, iar rădăcinile imensului trunchi al comunismului pornesc din Rusia și se întind pe sub pământ, bine ascunse, prin tot fostul bloc comunist, și merg astăzi până și peste Ocean.

(va urma)

Valeriana Comedie




Gurmand + Raiman
Daca ti-a placut acest articol il poti distribui:

Lasă un răspuns

Info politica de confidentialitate

Statistici Trafic Google Analytics
Statistici Trafic.ro