Am recitit, în aceste vremuri ciudate, cartea lui Beigbeder, Oona $ Salinger. Scriitorul francez încearcă să explice retragerea lui Salinger din viaţa publică, în anul 1953, el imaginează o poveste de dragoste sortită eşecului între romancierul emblematic al Americii, J.D.Salinger şi Oona, fiica unui dramaturg nu mai puţin celebru, Eugene O’Neill.
Așa cum se știe, legătura lor va înflori doar pentru scurtă vreme, chiar înainte de atacul de la Pearl Harbor. Oona va pleca să-şi încerce norocul la Hollywood, iar Salinger va fi înrolat. Experienţa războiului îl va schimba complet, făcându-l incompatibil cu spiritul rebel şi însetat de viaţă al Oonei. Și, ni se mai spune, nu vor trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi, nu-şi vor mai intersecta căile niciodată, însă aura Oonei va continua să-l urmărească pe Salinger, chiar şi în cele mai întunecate clipe ale sale.
În carte, Beigbeder crede că există o vreme când oamenii par să aştepte o catastrofă care să le şteargă toate problemele. Păi, să vedem, să ne uităm pe fereastră… Vine, deci, un timp în care oamenii par să aștepte un eveniment important și tragic, care ar șterge datoriile publice, ar reduce suprapopularea. Și, atunci ca și azi, copiii răzgâiați și amnezici din țările bogate ar spera inconștient că un nou cataclism va face loc supraviețuitorilor. Vor să lase și ei o urmă, caută o nouă utopie și noi clivaje, doresc un nou dușman de masacrat, poartă doliu după opțiunile tragice, duc lipsă de distrugeri.
Se mai „povestește” și despre plictisul existențial, despre sentimentul vidului și despre frustrarea globalizată care hrănește dorința numită nihilism.
Cum vi se pare? A improviza propriul război în timp de pace… O perioadă de acalmie, cea mai lungă din istorie, este pe punctul de a se închide…
N-am terminat încă, așa, mai spre dimineață, din izolarea mansardei mele am avut un vis. Se făcea că streinu(l), cu un cercel înfipt în obrazul gros rămăsese înghesuit într-un fotoliu șubred, după ce văzuse un celebru film japonez, Balada lui Narayama. E un film despre rușinea de a fi bătrân, despre o practică din secolul al XIX-lea, prin care oamenii care împlineau 70 de ani erau duși pe un munte și lăsați acolo să moară. Se mai făcea, în visul meu, că insul cu cercel în obraz, fericit să-și vadă proiecțiile de peste zi, pe un ecran luminos, se mai întreba, tot așa, ca în film, dar ce e viața, dacă nu altceva decât un dans dramatic cu măști de bâlci, adică, în japoneză, kabuki? Dar m-am trezit, din fericire… Și cum ar fi putut nenea acela să aibă îndoieli filosofice, el are numai certitudini, lipite la grămadă de masca întinsă bine peste gură și nas. Duhnitoare…
Facebook
WhatsApp
TikTok
