TABLETA DE LUNI – Ionuț CRISTACHE – Din jurnalul de profesor înainte de pensionare (9)

Și se apropia, după 41 de ani, în plină pandemie și sub apăsarea învățământului online, chiar ea, pensia…

Găsesc în jurnalul meu de dascăl câteva însemnări despre o „discuție” din 14 decembrie 2001, într-o oră matinală de filosofie, la clasa a XII-a C. Despre rușine, așadar… I se mai spune sfială, jenă, reținere, sfiiciune, ocară, batjocură, ofensă sau, în alt sens, umilință. A fi rușinea cuiva mai înseamnă și a fi un om de nimic. Nicolae Iorga scria că, probabil, cea mai mare rușine este aceea pe care nu o vede nimeni, rușinea de tine însuți. Să facem și puțină filosofie. Un mare gânditor contemporan afirma că ideea perfectului nu e o idee, ci e o dorință, este întâmpinarea celuilalt, începutul conștiinței morale care pune în cauză libertatea mea. Acest fel de a te măsura cu perfecțiunea infinitului nu este, așadar, o construcție teoretică. Cum ar fi să te rușinezi de propria imoralitate? Și iată una dintre treptele scării la capătul căreia te vei rușina chiar de moralitatea ta! Altfel, nimeni nu a murit încă de rușine. Esop îl îndemna pe fiul său să nu-i fie rușine să facă întotdeauna ceea ce e bine. Ce vremuri… Primul cârmuitor de după revoluția din decembrie 1989 e intrat adânc în istorie, dar e viu, e „plin de onoare” și mai gândește, încă, despre țară și popor. Mândru viitor… Așadar, Ion Iliescu mai „cuvântează” și acum, ca în gloria fesenistă și zice că toată răspunderea pentru „anarhie” o poarta președintele Klaus Iohannis care nu a mediat, ci a incitat. Se poate să fie așa, dar… uite cine vorbește! Și cităm din filosoful meandrelor concretului: „Este efectul incitării pe care a făcut-o preşedintele ţării, care în loc să joace rolul de moderator şi om al dialogului, a incitat strada şi a provocat această anarhie la care asistăm cu toţii. Este răspunderea totală a preşedintelui Iohannis şi va trebui să dea socoteală ţării pentru părăsirea rolului care îi revine prin Constituţie – să fie moderator, nu incitator’‘. Astfel a declarat, pentru Mediafax, Ion Iliescu, primul miner al României. I-aș spune bătrânului comunist că Dumnezeu i-a dat omului două urechi și o gură, ca să asculte mai mult și să vorbească mai puțin. Să taci bine e mult mai greu decât să vorbești bine, zice un vechi proverb… Noroc că atâta vreme cât există rușine, va exista și cinste. Un celebru personaj rostea din mijlocul scenei: aș putea să trăiesc mai bine, dar mi-e rușine… Desigur, despre meandrele concretului și ilustrul lor susținător nu le-am spus nimic elevilor mei

Cincisprezece ani mai târziu, găsesc tot în jurnalul de dascăl, însemnări despre un alt dialog cu elevii mei. Tema pare banală: „meseria de profesor”… Îmi amintesc și „contextul”, am aflat că vreo 10 dintre ei vor să ajungă dascăli. Vreau să vă povestesc, le-am spus eu, ceva despre bucuria meseriei mele, acum după treizeci și nu mai știu câți ani de școală. Unii dintre cei care mă citesc știu că fac, de vreo patru ani, o revistă care se numește CULTURA DE SÂMBĂTĂ. A început la Gazeta Dâmboviței și a continuat independentă și suverană. Am adunat foști elevi de „Carabella” și elevi de azi ai școlii pe care am „slujit-o” (cum m-am priceput) de o viață întreagă, dar și mari oameni de spirit din România. Suntem deja cunoscuți și citiți și apreciați și este o mare bucurie să știm acest lucru. Astăzi, aș vrea să vă citesc gândurile unei domnișoare, studentă la sociologie și filosofie și ale unui lungan simpatic, student și el tot la sociologie, absolvenți de „Carabella” din această vară. Pentru că ei scriu și despre mine, dascălul lor pe care nu l-au uitat, le mulțumesc… Așadar, Daria STEMATE : Profilor mei din liceu… Pentru că mi-au dat voie să vorbesc. Pentru că mi-au ascultat opinia și nu de puține ori mi-au spus: „cred că ai dreptate”. Pentru că au râs cu noi și am discutat despre fotbal, subiecte tabu sau marile probleme ale secolului. Pentru că ne-am imaginat împreună viitorul și pentru că ne-au dat voie să-l construim singuri pe al nostru. Pentru că nu ne-au dictat ca la papagali și pentru că ne-au spus „să ne aducem contribuția”. Pentru că ne-au povestit din viețile lor și nu s-au luat de noi pentru că eram teribiliști.(…) Sunt la sociologie la facultate și studiez la greu filosofie. Ați auzit, domnule profesor? Filosofia! Domnul profesor, pentru cei care nu știu, este și omul care mi-a dat curaj să mă lansez în online cu povestioarele mele. Eu îl numesc „editorul meu” cu o oarecare mândrie. E scriitor, primul scriitor pe care l-am cunoscut, și încă unul care impresionează. Pe mine mă face să plâng. I-am citit cărțile și i-am mai furat din stil pe ici pe colo… ceea ce mă face datoare. Vă datorez mulțumiri o grămadă, domnule profesor: pentru că m-ați făcut să-mi critic literatura și s-o îmbunătățesc. pentru că ați râs cu noi și îmi spuneați: „bună dimineața, Daria!”… Nu spuneați „neața” – asta am apreciat. – asta îmi dădea energie. Aș scrie despre fiecare profesor în parte, dar articolul se lungește și lumea citește puțin. Oricum, ei sunt motivul pentru care nu înțeleg conversațiile despre profi „nenorociți, „răi”, „comuniști”… A fost nevoie să plec departe de casă și să întâlnesc o sută de alți studenți incapabili să vorbească liber în public, ca să realizez că lejeritatea mea în fața mulțimii nu e un talent înnăscut, ci munca și îngăduința unor profesori ideali, așa cum nu se văd ei; eu sunt rezultatul unor oameni care s-au opus unui sistem defect și au făcut mintea mea să meargă mult mai rapid. Iar faptul că cum pot scrie  un astfel de eseu cursiv, cu sens și nuanță, o datorez lor… Și poate și recunoștinței mele sincere și profunde față de fiecare în parte. Am vrut să spun asta pentru că am simțit… pentru că și prin voi, eu sunt Daria. Apoi, Mihai Robert LUNGU, colegul ei de clasă, student la Facultatea de Sociologie din București: Nu știam că Daria poate și să citească gânduri, dar se pare că o face al naibii de bine. Și eu vă datorez ușurința cu care mă pot exprima în cuvinte. Am realizat lucrul ăsta acum, pe băncile facultății, când îmi privesc colegii care se uită la mine ca la un guru când încep să scriu, iară eu credeam că e un lucru normal, ulterior aflând că de fapt un domn profesor, și înainte de toate scriitor, i-a propus unui elev de-al său și l-a încurajat să-și concretizeze gândurile sale numeroase și tulburate sub forma scrisului… Și bine a făcut! Mă înclin și vă mulțumesc că și acum mă contactați pentru a vă scrie, în ciuda programului meu plin de la facultate! Mulțumesc! Și vă întreb, este ceva mai cuprinzător și mai tulburător pentru profesorul care am fost și mai sunt încă o vreme, ziceam eu atunci, decât cuvintele acestor dragi elevi ai mei, care îmi dau speranța că se mai poate și în biată țara mea, căzută în anotimpul vrajbei care ni se arată?

P.S. Și ceva de acum trei ani, dar și de azi… Sunt încă în vacanță, la Alexandropolis. Am mai fost în urmă cu 3 ani. Notam atunci: e frumos în acest oraș de la marginea estică a Greciei, care se întinde mult de-a lungul mării și are câteva localități limitrofe, asemănătoare celor de acasă. Cea mai importantă este Nea Chilli, aflată la marginea vestică a orașului. Are un bulevard principal care străbate orașul de la vest la est. E plin de multe baruri, cafenele și cofetării. În zona centrală, grupate, se afla sediile băncilor grecești, care sunt prezente și pe la noi. Predomină blocurile cu 3-4 etaje, clădiri vechi, cu fațadele de culoare cenușie. Din bulevardul principal „pleacă” străzi perpendiculare, majoritatea înguste, cu sens unic. Pe aceste străduțe sunt o mulțime de baruri și de taverne… Faleza e înaltă, și acolo se înalță vechiul far, înconjurat de o fântână arteziană. Ca aproape peste tot în Grecia, oamenii discută aprig politică. Grecii circulă în Alexandropolis foarte mult cu scutere, motorete și motociclete.

Și am plecat, după trei ani, către aceleași locuri deja cunoscute. Asfaltul spre Giurgiu, prin Ghimpați, e prost, ondulat și murdar. La intrarea în Giurgiu zici că abia s-a terminat războiul, mă gândeam chiar că oamenii politici de rahat, care au păstorit și o mai fac încă lumea de acolo ar trebui să ne salute de la geamurile cu zăbrele ale penitenciarului din dreapta noastră. Drumul către vamă e și el proaspăt bombardat… Am trecut repede în Bulgaria, până la Makaza, la granița cu Grecia, drumul a fost plin de poliție vigilentă, o lume tristă și prăfuită ne-a însoțit, chipuri lipsite de orice înfățișare s-au lățit peste marginile de lume apăsătoare. Văzusem la televizor nebunia din urmă cu vreo trei zile, din vamele grecești și ne-am umplut portbagajele cu sendvișuri borțoase, cu sticle pline și cu speranțe decolorate. Am trecut însă în Grecia în câteva minute, urmașii lui Aristotel au cercetat plictisiți certificatele de vaccinare, codurile de la Ministerul grec de externe, alte hârtii inutile din dosarele fără șină depozitate cu grijă prin mașinile noastre. Am ajuns repede, autostrada era pustie, asfaltul scorojit a zăcut în așteptare de mai multe luni. Acum trei ani mi-am notat mai multe impresii despre lumea animată de aici, dar azi, după pandemia mondială, orașul e trist, cam gol, în hotelul nostru de 700 de locuri, dacă suntem vreo 50-60 de turiști. Pe faleză abia dacă întâlnim câțiva oameni care par și ei rătăciți, tavernele sunt pustii, sună a gol și a covid învârtoșat. Doar marea e liniștită, limpede, în așteptarea care nu pare să se mai termine…

Distribuie:

Locuri de munca

Valeriana Gurmand + Raiman

Trimite știrea ta > 0737 449 352 > [email protected]

#Citeste si:



Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public
Flax Gopo
Webhosting Armand Media Star Sistems Security - Paza si protectie

Lasă un răspuns

Info politica de confidentialitate

Cititorii Gazetei - Google.com
Cititorii Gazetei - Trafic.ro