TABLETA DE DUMINICĂ – Erica OPREA – Intransigența – una dintre bolile omului modern

   Pe măsură ce societatea a devenit din ce în ce mai extinsă iar ideea de comunitate în adevăratul sens al cuvântului a devenit din ce în ce mai îndepărtată de stilul de viață al omului modern, fiecare dintre noi a început să se obișnuiască, într-o mai mică sau mai mare măsură, cu o atitudine mai individualistă și mai categorică. În ciuda faptului că mijloacele de care dispunem ne permit să avem acces la informații variate și să intrăm mult mai ușor în contact cu diversitatea, viața văzută prin filtre artificiale ne-a făcut să devenim intransigenți, să credem că suntem unicii deținători ai adevărului.

   Cu cât ne-am obișnuit mai mult să căutăm soluții și să rezolvăm probleme în manieră proprie, fie din necesitate, fie dintr-o dorință de a ne demonstra nouă înșine anumite abilități, cu atât mai mult ni s-a întipărit în minte faptul că aceea este calea prin care lucrurile ar trebui făcute. În plus, în condițiile în care o anumită abordare a unor situații sau o anumită manieră de a face lucrurile au fost repetate adesea, ele au ajuns să devină automatisme și să pară unicul mod acceptabil de a duce la capăt acel lucru, să pară un standard în viziunea acelei persoane, chiar dacă anumite laturi ale acelei chestiuni țin doar de gust, obiceiuri, rădăcini, deprinderi preluate din comunitatea de origine. Atunci când se limitează la propria existență și la propriul mod de a-și trăi viața, acest lucru nu este neapărat problematic, însă în momentul în care intransigența își spune cuvântul, uneori aproape inconștient, în ceea ce privește cum ar trebui să fie sau să nu fie, cum ar trebui să fie făcute sau să nu fie făcute anumite lucruri care țin de viața altor indivizi, situația devine problematică. Avem senzația, cu o oarecare doză de superioritate născută din propria experiență, că știm ce e mai bine pentru celălalt și, mai mult decât atât, că el însuși nu e capabil să decidă pentru sine și să-și cunoască nevoile. 

   În mod automat, dacă ceva nu se aliniază setului nostru de valori sau de priorități, ajungem să-l desconsiderăm pe celălalt, să catalogăm și să etichetăm cu ușurință, la modul cel mai tăios. Arareori căutăm să înțelegem ce se află în spatele unui anume set de viziuni asupra lumii, să vedem care aspecte ale educației, mediului, experiențelor, personalității acelui om i-au determinat acele coordonate și, tot rar, acceptăm dreptul altcuiva de a gândi și de a fi diferit. Atâta timp cât modul lor de a fi în lume nu ne lezează în mod direct sau personal, putem încerca să găsim resursele de a admite că fiecare este la fel de îndreptățit să fie el însuși. Dacă ne simțim lezați, putem comunica acel lucru, putem înțelege că we agree to disagree (suntem de acord că nu suntem de acord) și că putem aborda lucrurile separat, fiecare în felul său.

   O altă latură pregnantă a intransigenței omului modern, prezentă și adusă în discuție adesea, este dublul standard în ceea ce privește cât de radicali suntem față de noi înșine și față de ceilalți. Nu de puține ori, avem tendința să fim mai îngăduitori cu privire la neajunsurile sau erorile noastre, în timp ce pe altcineva avem grijă să-l taxăm imediat, la cea mai mică greșeală pe care o poate comite fără să-și dea seama sau fără să știe că ne-ar putea deranja. Astfel, noi persistăm într-o orbire față de noi înșine, tăindu-ne propriile șanse de a ne dezvolta și de a interacționa armonios, văzând paiul din ochiul celuilalt și neputând vedea parul din ochiul nostru. Bineînțeles, există și situația oarecum opusă, așa-numitul sindrom de superioritate-inferioritate, în care putem avea tendința, alternativ, câteodată de a ne căuta vini și de a găsi scuze celorlalți și alte dăți de a îi învinovăți pe ei și de a ne oferi circumstanțe atenuante nouă. O situație de acest fel se poate asocia cu unele aspecte de sindrom al impostorului, în care nu credem că am obținut pe merit ceea ce avem, că am ajuns la anumite rezultate prin impostură, crezând ca nu suntem, cu adevărat, suficienți pentru ce suntem și ceea ce avem. În mod ideal, deși dificil, ar fi recomandabil să reușim să vedem cu cât mai multă detașare și obiectivitate conjuncturile în care suntem plasați, dar însăși implicarea în acea situație este cea care face acest proces mai anevoios.

   Este doar una dintre numeroasele boli discrete, dar parșive, de care suferă omul de acum, una dintr-o lungă serie pe are fie nu le poate vedea, fie nu le poate accepta ca fiind prezente în cazul lui. Punând din ce în ce mai puțin accent pe ideea de comunitate închegată, de om pentru om, trecând înspre individualism și, de ce nu, spre o tendință crescută înspre atitudini radicale, intransigența devine aproape inevitabilă. Cu toate acestea, în momentul în care ne dăm voie s-o vedem, deschidem poarta către calea îngustă a posibilei transformări.

 

ERICA OPREA e absolventă a  UNAP – București, are delicatețea desenelor sale, e un talentat artist plastic, care transformă, cum spune, emoțiile în culori și este, desigur, absolventă de „Carabella”…