SEMNELE TIMPULUI – Liviu ANTONESEI – O poveste din alte lumi

S-ar spune că poveștile și-au dat drumul. Am adus la forma finală povestea lui Marco Polo, pe care o voi posta zilele ce vin, și mi-a venit una nouă, provocată de o vizită ca prin vis… Fotografia este realizată în studioul de înregistrări muzicale al lui Liviu Cangeopol…

Lui Dorin Spineanu… In memoriam…

Cine își închipuie că lumea aceasta este alcătuită numai din obiecte și fenomene de natură fizică, măsurabile, ca să spun așa, se înșală. Am descoperit acest lucru în tinerețea mea și am făcut niște notații, într-o prefață, la o carte de povestiri. În fapt, lumea are o mulțime de dimensiuni, pe lîngă cea obiectuală, la o repede privire putem sesiza una cuantică, alta simbolică, alta a informației, al cărei cel mai complet chip e cyberspațiul care ne bîntuie de aproape jumătate de veac. Tot mai mult mă conving că există și una, să-i spun, spectrală. Un concept extins trebuie aplicat și biografiei, care pe lîngă fapte și evenimente dispuse după cronologia fizică, clasică sau alternativă, cuprinde și toate amintirile, trăirile, închipuirile, visele și fantasmele noastre. Din această perspectivă, la care nu am vreun motiv serios să renunț, cele ce urmează sînt reale, adevărate și cît se poate de biografice. Cel puțin cît faptul că pot privi acum pe geam frumoasa zăpadă căzută peste noapte, a doua din acest an, dar prima care chiar pare adevărată în aglomerările ei albe.

Aseară, m-am culcat foarte tîrziu, după ce am scris o povestire, am corectat-o și publicat-o pe blog și după vreo două ore de lectură. La puțină vreme după ce m-am băgat în pat, m-a vizitat Dorin. Nu o face foarte des, cam în ritmul tatei și, tot ca tata, dacă este nevoie, dacă am eu nevoie de un sfat sau un sprijin. Acum vreo doi ani, cînd am fost dat în judecată pentru un pretins delict de opinie, m-au vizitat amîndoi, nu împreună, ci la cîteva nopți distanță, și amîndoi mi-au dat sfaturi bune. Am și alți vizitatori, mama, vărul George, un alt prieten la care am ținut mult, dar ei vin foarte rar, o dată la mulți ani. De data asta, Dorin nu a sosit în somn, ci înainte de a adormi, în starea aceea cumva suspendată de dinaintea somnului, cum sosește de obicei tata. Și nu a venit să-mi dea vreun sfat, să-mi acorde un sprijin sufletesc, nici nu simțeam, de altfel, nevoia, ci ca să-mi ceară ceva, să-mi solicite pe un ton mai degrabă imperios ceva…

-Trebuie să-mi publici povestirea. 

Nu mi-a spus care povestire, dar știam cu precizie la care anume se referă. Nu recunoșteam ambientul, dar aveam senzația clară că eram în lumea aceasta, că el venise în vizită. Obiectele erau din această lume, n-aveam nici o senzație de altundeva, pînă și el, cu ciocul nearanjat și părul vîlvoi, era din lumea de aici. Probabil, călătoria în sens invers este imposibilă, sau este posibilă numai dacă îți asumi Cartea tibetană a morților. Nu știu, nu-mi dau seama, dar înclin să cred că nu există totuși vreo posibilitate pentru o asemenea călătorie înaintea sfîrșitului de aici. Poate, cum sper, acum se înțelege mai bine ce voiam să spun prin dimensiunea spectrală a existenței, a existenței lumii și a existențelor noastre.

Dorin scrisese povestirea aceea cîndva, spre sfîrșitul anilor 80, cînd rămăsese din nou singur și îl vizitam, dacă nu zilnic, oricum foarte des. De altfel, rămăsesem și eu singur și mă mutasem la părinții mei care locuiau în apropierea blocului său. Într-o seară, după ce venisem de la birou și mă oprisem să mănînc la părinți, am venit la el și l-am găsit într-o dispoziție neașteptat de bună, aproape exuberantă. Scrisese o povestire, nu aceasta, alta, și proiectase un volum cu titlul adaptat după un maestru rus al prozei scurte, Serile în cătunul Păcurari, numele fiind al cartierului nostru, pe vremuri un sat limitrof orașului. Ideea mi-a venit pe loc, văzîndu-i buna dispoziție. A fost un fel de șantaj, pînă la urmă, dar nu prea știam cum să procedez ca să nu cadă pradă deznădejdii, depresiei, angoaselor, melancoliei. I-am spus că voi continua să vin la el, cîtă vreme mă vă aștepta, cu o povestire nouă. A rîs și a acceptat. Sigur că nici eu n-am fost absurd, am acceptat că și-a îndeplinit misiunea și cînd a scris cîteva pagini sau numai o jumătate de pagină. S-au adunat astfel mai bine de cincisprezece povestiri. Un volum cu acel titlu n-a apărut niciodată, dar povestirile au apărut în alte volume ale sale, cele mai multe în Natasha Blues, dacă mă ajută memoria.

Într-o altă seară, cînd am venit la el, scrisese povestirea de la care am pornit la drum, evocată în vizita sa din cursul nopții. O povestire excelentă, de numai patru sau cinci pagini dactilografiate la mașina sa Olivetti, pe care o invidiam, suficient de sumbră, dar nu exagerat, și evident nepublicabilă în condițiile cenzurii de atunci. Și asta dintr-un singur motiv, e drept că întreit! Personajul principal, de fapt singurul personaj, pentru că celelalte erau fantomatice, parte din decorul unei zile ploioase de toamnă, rostea de trei ori: „Iată sexul”. De fapt, folosea termenul neaoș, dar vreau să protejez urechile mai delicate. Prin urmare, personajul singuratec, îmbrăcat într-un trenci și cu o pălărie pe cap – prima oară mi l-a evocat pe Alain Delon în Samuraiul, film ce ne plăcuse amîndurora, apoi mi-am dat seama că trenciul și pălăria personajului erau negre – se plimba prin ploaie și, de trei ori, o dată în fața unei vitrine luminate, a doua oară în ușa deschisă a unui bar și ultima oară în fața unei femei, își depărta pulpanele trenciului și spunea: „Iată pula!”. Acum am spus-o direct de la sursă, n-o să mă apuc eu să-l cenzurez pe Dorin!

Bun, atunci era de nepublicat, dar de ce nu a publicat-o după aceea, după dispariția cenzurii? Nu știu, Dorin, iar cine l-a citit cît de cît știe asta, nu era vreun pudibond, era și în scris destul de slobod la gură. De altfel, citindu-i uneori pagini din romane și chiar din jurnale, aveam senzația că e frate bun cu Henry Miller. Nu, nu, Dorin era un autor pe deplin personal, original, mă gîndesc la un fel de aer de familie. Probabil s-a rătăcit în dezordinea uriașă din hîrtiile lui. Mereu se străduia să pună în ordine caietele și dosarele și mereu haosul revenea pe cai mari. Și acum îmi cere mie să i-o public și aș vrea să-i respect solicitarea, dar de unde s-o iau? Nu cred că mai există pe undeva, decît în amintirea mea. Dar eu n-aș putea s-o refac întocmai, omul chiar e stilul, stilul chiar e omul și, oricât de buni prieteni am fost și sîntem, cu siguranță nu sîntem identici. Ce-am putut eu face, a fost să mi-o reamintesc cît am putut de bine – și în mintea mea, lucrurile sînt mult mai clare decît mi-a ieșit repovestirea pe hîrtie, cu mai multe detalii, cu atmosferă. Poate și pentru că, precum o bună parte din proza lui Dorin, este foarte vizuală, cumva cinematografică, de asta probabil cînd am citit-o prima oară m-a dus cu gândul spre filmul cu un personaj atît de trist și de singuratic. Un personaj foarte acroșant, deși era un criminal veritabil, mult peste performanțele personajului din povestirea lui Dorin.

Și era să pierd un detaliu, să folosesc în semnătură celălalt prenume al său, pe care multă vreme nici măcar nu l-am știut și pe care nu-l folosise niciodată, Mihai, care era și prenumele tatălui său. Încă din adolescență relațiile dintre cei doi au fost complicate și au rămas așa pînă în ultimii ani ai vieții tatălui, cînd s-a produs un fel de reconciliere. Nu știu cît de adîncă, dar oricum se vizitau și bătrînul, cum îi spunea Dorin, îl mai aproviziona cu unele și altele. Tot atunci, a folosit o formă modificată a prenumelui comun, cînd a publicat sub pseudonimul transparent Michel Despineano thriller-ul Răfuială în oraș, unul dintre cele mai bune scrise de un autor român. Da, îi făcuse cu ochiul lui Boris Vian care, ca și Henry Miller, îi plăcea foarte mult…

Prietenul meu mă va ierta că-mi este imposibil să-i public acum, acea minunată povestire pe care nu știu unde s-o caut, nu am de unde s-o iau. Iar dacă el știe cumva, să-mi facă o nouă vizită și să-mi spună. Pînă atunci, această relatare va rămîne aici, poate și în paginile unei cărți, să-i țină, după slabele sale puteri, locul. Nu e retorica modestiei, chiar asta simt și cred cînd îmi amintesc strașnica poveste a acelui trecător singuratic prin ploaie…

(1 Februarie 2021, în Iași)

LIVIU ANTONESEI este un foarte cunoscut scriitor, cercetător, publicist și profesor universitar din Iași…

 

 

Distribuie:

Turbnobio

Valeriana Gurmand + Raiman

Trimite știrea ta > 0737 449 352 > [email protected]

#Citeste si:



Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public
Flax Gopo
Webhosting Armand Media Star Sistems Security - Paza si protectie

Lasă un răspuns

Info politica de confidentialitate

Cititorii Gazetei - Google.com
Cititorii Gazetei - Trafic.ro