PLAYBOOK – Gabriel ENACHE – Cabinetul albastru, de Simona Preda, Editura Litera

Cu ușile deschise

Posibilitățile literaturii de a arăta sunt nelimitate, inepuizabile și disponibile în permanență să (își) amplifice puterea de a face vizibile stările care trebuie văzute, aflate și înțelese de autor și de cititorul lui. Tot timpul sunt la îndemână portițe prin care pot fi scoase la iveală înțelesuri și metode de a le aborda, de a te apropia de ele și de a reuși pătrunderea în carnea lor, spre miezul în care îi sunt păstrate aromele și gusturile, cele care cuceresc și care își apropie cu ușurință eventualul degustător, pe cel care așteaptă să cunoască integral miresmele înțelegerii și acceptărilor lor.

Simona Preda ne propune și ne înlesnește această formă de dialog, această formă de apropiere și de spunere care totodată ajută și încurajează ascultarea și înțelegerile acestor apropieri, ale acestor metode de a face vizibile și cunoscute date intense și atinse de tumult pe care interiorul unei persoane le deține și pe care își dorește să le amelioreze prin acest proces de spunere și de arătare a lor. Există în această suită de încercări ale ei, și se fac ușor de recunoscut, forme de curaj de a vorbi despre imposibilitățile în care te pune nevederea, neîmplinirea acestui dat al cuiva care se folosește de chipuri pentru a vedea și pentru a se vedea pe sine însuși prin intermediul lor, cu ajutorul acelor priviri ascunse în nemișcare și care ajută de fapt foarte mult procesul înțelegerii, al deblocării acestor forme în care patimile unei persoane se lasă mutate și transportate.

Și la capătul temerii ce e? Păi ce să fie, singurătate, dezamăgire. Deci atunci reținerea de a te apropia sufletește este potențată de posibila și iminenta plonjare în solitudine? Nu te apropii de cineva, ca să nu fii nevoit să-ți reconfirmi după un timp cât de singur ești de fapt…

Cabinetul albastru este o încăpere a serenității, a calmului, dar și a tristeților și a singurătăților care încap în simbolistica și înțelegerii acestei culori, este o încăpere ale cărei uși sunt și rămân deschise atâta timp cât autoarea vrea să le lase așa ca să vedem, să auzim și să înțelegem întreaga desfășurare a acestui proces prin care aflăm despre mersul și desfășurările în amănunt a unor vieți, ale unora care își caută și încearcă să își salveze sentimentele, să păstreze trăirile lor și toate înțelesurile care se tot adaugă în permanență, tot timpul lărgind astfel suprafața pe care își desfășoară și își completează activitățile. Putem să citim, să ascultăm și să vedem totodată, putem să ne atașăm de poveste și să participăm afectiv la aceste devoalări și desfășurări empatice de voci și de trupuri care le completează și care își fac cunoscute poveștile în cuvinte, în cuvinte care arată cât pot de mult și spun cât se poate de intens despre această sofisticată hartă a interiorului care se lasă văzută prin aceste cuvinte și mai departe descifrată, parcursă și atașată completărilor necesare pentru a-și conduce căutătorul.

Dar ce e realitatea când spui asumat că asta nu face parte din realitate când nu o vezi și nu o simți decât tu?

Nimic nu se deteriorează, totul în această poveste crește, se amplifică și redă încet, încet puterea privirii care se ascunsese, care își ascunsese posibilitățile de pătrundere tocmai pentru a lăsa întâietate cuvintelor să spună despre aceste accesări, despre toate aceste deschideri pe care privirea le facilitează și prin care ea menține în stare de viu întregul volum de fapte ale cunoașterii, ale aducerii aproape, pentru ca prin această atragere permanentă procesul de cunoaștere să se desăvârșească, să își desăvârșească arătarea și impunerea vederii ale tuturor exuviilor, ale pieilor rezultate și rămase să fie vizibile mai departe.

Mă uit la tine. La tine înseamnă de fapt dincolo de ochi…

Simona Preda ne introduce firesc în mai multe nișe mai puțin vizibile și accesibile ale interiorului, ale interiorului care își lasă parțial deschise anumite uși și integral altele, forme de desfaceri prin care sunt ușurate accesări ale limitelor adânci ale firii umane, zonele care de obicei rămân cât mai ascunse, cât mai nespuse și pregătite adesea și firesc pentru un fel de uitare, pentru ducerea lor într-un teritoriu în care se vor obișnui cu un regim dur al durerii, al durerii permanente, al acelei dureri nu va fi ostoită vreodată dacă nu este adusă în aceste încăperi în care pot fi văzute, înțelese și spuse.

Caii cu orbite albe merg doar spre apus…

Cabinetul albastru este propunerea pentru a fi locul în care toate nodurile dureroase ale existenței se deznoadă, se desfac și își lasă văzute alungirile și formele suple care le încarcă și le dau frumusețea propusă și expusă de înțelegerea lor.

GABRIEL  ENACHE  este licențiat al Facultății de Litere, Universitatea București, are un master în antropologie, e jurnalist cultural, poet, prozator și eseist…