JURNAL DE CORPORATIST – Teodor Constantin BÂRSAN – Apatia globală, self help și profeții Bibliei

Închis in casă,  în cel de-al doilea an de pandemie și lockdown, caut să mă concentrez asupra altor lucruri, asupra unor proiecte, asupra serviciului, scrisului, studiului. Nu pot însă să nu iau în considerare finalitatea acestor proiecte. Dincolo de scop, de rezultate, de o amănunțită analiză, apare o întrebare destul de simplă, însă în același timp foarte problematica: la ce bun? La ce bun să încerci să îți continui viața și să îți realizezi idealurile și visele, într-un viitor atât de nesigur și incert? Cei mai optimiști tind să creadă că pandemia va lua sfârșit într-un an sau doi, că trecem printr-o criză temporară. Decidenții zilei ne promit însă alte pandemii, alte mutații și alte crize. Optimismul și gândirea pozitivă au, desigur, avantajele lor, însă nu avem promisiunea concretă a unui viitor mai bun, a unei ieșiri din criză rapidă. Și nu ar fi atât pandemia, cât amploarea pe care o ia controlul exercitat de guverne și instituții, restrângerea tot mai mare a libertăților și drepturilor în schimbul siguranței, care ne îngrijorează, schimbările acestea atât de dăunătoare demnității și umanității. Ne putem spune, desigur, că toate aceste decizii, că toate aceste restricții nu sunt și în interesul nostru, însă tind să cred că acestea sunt simple mecanisme care ne ajută să facem față crizei. Omenirea a trecut prin multe astfel de crize, dar parcă niciuna nu a avut o astfel de amploare, niciuna nu a fost globală. Îmi este greu, astfel, să nu îmi pun din nou întrebarea: „la ce bun?”, mai ales pe fondul unei schimbări drastice în percepție și mentalitate, într-o lume care tinde să devină un echo chamber progresist și propagandist, când libertatea de expresie nu mai are nicio valoare, într-o lume în care ni se impune o „nouă normalitate” și diferite forme de reeducare. Nu avem niciun licăr de speranța. Până și cei care au trăit cele două războaie mondiale aveau speranța că războiul se va termina și că regimurile totalitariste sovietice și naziste vor lua sfârșit. Undeva mai exista un fascicul de speranța, undeva mai există un cavaler pe cal alb care va despresura cetatea și-l va alunga pe tiran. Cavalerul nu era neapărat o țară, ci oamenii. Avem, desigu,r o speranță, în sensul spiritual, dar fiind atât de stăpâniți de frică și panică, spiritualitatea, valorile creștine nu mai au sens, întrucât ne-am creat alți idoli. Există totuși speranța. Ca urmare a acestei întrebări am găsit un pasaj în Biblie, în Eclesiast, care mi-a transmis mai multe decât o biblioteca întreagă de cărți de psihologie și self help, un mesaj mai profund decât orice mesaj de solidaritate transmis de influencerii, înțelepții și guru secolului. „Când se umplu norii de ploaie, o varsă pe pământ. Oriîncotro ar cădea copacul, fie spre miazăzi, fie spre miazănoapte, în locul unde cade, acolo rămâne. Cine se uită după vânt, nu va semăna și cine se va uită după nori, nu va secera. Cum nu știi care este calea vântului, nici cum se fac oasele în pântecele femeii însărcinate, tot așa nu cunoști nici lucrarea lui Dumnezeu, care le face pe toate. Dimineața seamănă-ți sămânța și până seara nu lăsa mâna ta să se odihnească, fiindcă nu știi ce va izbuti, aceasta sau aceea sau dacă amândouă sunt deopotrivă de bune.” – Eclesiast 11. 

Recunosc că am devenit asemeni omului care se uită după nori și după vânt și nu seamănă și nici nu seceră nimic. Mi-am dat seama că dacă există un timp, o vreme pentru a-ți realiza visele și idealurile, aceasta este. Nu știm nimic despre viitor și ziua de mâine nu ne-o promite nimeni. Tot din Eclesiast și din Biblie am înțeles că sentimentul de împlinire și de fericire vine din ajutorarea altora. Dacă prin visele și idealurile noastre putem face viața celorlalți mai frumoasă și mai bună, atunci nu mai avem nevoie de lauri, recunoaștere, apreciere, mulțumire și iubire. O avem de la noi, și mai presus de asta de la Dumnezeu.  „Opriți-vă și cunoașteți că eu sunt Dumnezeu, înălța-mă voi pe pământ”, ni se arată în Psalmul 40. Trăim într-o perfectă comuniune și conexiune cu fricile, anxietățile, frustrările, pasiunile, nevoile, și meschinăriile noastre. Suntem într-o perpetuă și obositoare fugă către nimic. Fie că e vorba de războaiele între națiuni și organisme politice sau între familii, ne consumăm într-o manifestare a urii care nu ne aduce nimic, dimpotrivă ne deposedează de tot ce avem mai prețios. Filosoful francez Jean Paul Sartre și postmodernismul, în general, ne spunea că „ceilalți sunt infernul”. Poate că a venit momentul să redescoperim că ceilalți pot fi și frânturi de rai, iar noi putem avea și cioburi de iad. Și am putea să ne vedem altfel unii pe alții, asta dacă nu am fugi atât de mult, de noi înșine, de propriile noastre umbre, cetăți asediate… „Opriți-vă și cunoașteți că eu sunt Dumnezeu”…

TEODOR  CONSTANTIN  BÂRSAN este sociolog, poet și prozator, corporatist de… Irlanda, dar nu a uitat Târgoviştea adolescenţei lui…

 

Distribuie:

Turbnobio

Valeriana Gurmand + Raiman

Trimite știrea ta > 0737 449 352 > [email protected]

#Citeste si:



Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public
Flax Gopo
Webhosting Armand Media Star Sistems Security - Paza si protectie

Lasă un răspuns

Info politica de confidentialitate

Cititorii Gazetei - Google.com
Cititorii Gazetei - Trafic.ro