am un jurnal zilnic în care notez temperatura îngerului meu, niciodată nu este aceeaşi, uneori suferă din pricina curentului aşezat între umărul meu stâng şi vuietul salvării de noapte care transportă sinucigaşi…
22 mai… Din nou, e vorba de Ilie Bolojan și cartea lui de vizită… Unii ignoră, ca și când ar fi un fleac. Dar, peste jumătate din țară înțelege. Anume, acea jumătate care nu taie frunze la câini, cunoaște valoarea muncii și apreciază strategiile prin care se aduce plus valoare către comunități, nu către politicieni…
*
23 mai… Ce generos este Grindeanu când vorbește despre miliardele de euro ale românilor și cât este de indiferent la miliardele Uniunii Europene destinate României! Dar, mai ales, cât este de afectat el de sărăcia românilor, nu și de sărăcirea lor…
*
24 mai… Toți avem nevoie de bucurie. Furibundul de putin, un terorist absolut, pe care și Hitler ar fi fost invidios, vrea să se răzbune pe un popor extraordinar, pentru că nu îl poate învinge nici pe câmpul de luptă, nici moral și nici psihologic. Bullyng la cote care se vor catastrofale pentru umilirea vecinului pe care și l-a declarat dușman, cu toate că nu a fost provocat cu nimic și pe care ar vrea să și-l așeze ca trofeu la picioare… De ce? Pentru propria validare de dictator alfa! Apoi, pentru că nu suportă concurența, Ucraina își luase avânt prea mare. Este vorba de mentalitatea dictatorului fără scrupule pe care o vedem și la trump, de șef absolut în fruntea haitei. Ea, haita, trebuie să controlează „geo-politic” teritoriul marcat de predecesorii lui. Dar uite că nu poate! Adversarul devine tot mai puternic cu fiecare atac sau mârșăvie comisă împotriva lui. Poporul ucrainean are sânge de erou, nu de învins, ceea ce face ca putin să aibă spume la gură și să comande noi și noi atacuri furibunde. Dacă e vorba de un conflict „geo-politic”, cum zice Dungaciu, Ucraina este un teritoriu care i se cuvine tiranului de la sine? De ce, naiba, nu înțeleg ucrainenii și întreaga lume liberă că e vorba de un drept inalienabil? Ce e aia libertate? Pentru putin sau trump nu există decât nesupunere. Bombardamentele civile, de-a dreptul monstruoase, fără nicio legătură cu regulile războiului, exprimă ura patologică a unui regim criminal față de ideea de dezvoltare în condiții de liniște, pace, democrație, respect și cooperare între popoare. În mintea lui putin așa ceva nu e în regulă și nu trebuie să funcționeze. Cine a băut, va mai bea, cine a fumat, va mai fuma, cine s-a născut hienă, hienă va rămâne toată viața. Dar și cei în care s-a cuibărit libertatea, liberi vor rămâne. Asta este spaima dictatorilor. În afară de rachete balistice, supersonice, drone, super-drone, putin și regimul lui criminal lucrează cu ura, dezinformarea, fake-news-uri și cumpărări de conștiințe, virusând cu viclenie mintea oamenilor. Mi se pare incredibil, fantastic chiar, felul în care zecile de mii de tineri ucraineni, ruși, bieloruși și moldoveni, în cea mai mare parte elevi de liceu, 14-18 ani, adică niște copii mai mari, au venit la noi, la București, ca la o rudă apropiată. Dar au mai fost și polonezi, lituanieni, estoni, letoni, bulgari, (români doar 1%), în fine, tineri din spațiul ex-sovietic, ai căror părinți au trăit sub cizma rusească, pe care ei o resping frumos și democratic, civilizat, prin bucurie, nu prin război și moarte. E mult mai greu să lupți cu așa ceva! Au venit cu o inimă mare, deschisă, ca la niște prieteni, într-o capitală care îi poate ajuta și înțelege. Au venit să protesteze împotriva războiului prin bucurie, dans, muzică și sloganuri de pace și de iubire între oameni. Din punctul meu de vedere, au năvălit la noi ca niște îngeri! Cine se putea aștepta la așa ceva? La o astfel de formă de rezistență și solidaritate, la o astfel de lecție de civilizație… O parte dintre noi nici că poate înțelege. Au venit să ne arate că 42 de mii de oameni, copii ai unor popoare în luptă, pot să stea pe aceeași arenă în pace și bucurie, ținându-se de mână. O explozie de bucurie și viață, pe contrasens cu moartea semănată de dictatori! Concertul a fost, de fapt, o sublimare a fricii, pe care putin a vrut să o instaureze în inima vechilor colonii sovietice, și a groazei pe care acești tineri au transformar-o cultural într-o stare de fulminantă bucurie, agapă pentru o lume infinit mai bună. Ce a urmat azi-noapte la Kiev, descărcarea masivă de ură și moarte, mi s-a părut că seamănă cu urletul unei fiare care și-a prins picioarele în proprii clești ai propriilor capcane și își privește cu ochi holbați propriile răni și propriul sânge… Ce face o fiară încolțită, vom vedea. Și recunosc că am mari emoții…
*
24 mai… Am intrat în orașul Roman odată cu ridicarea curcubeului pe cer, după o zi ploioasă. Bun augur! Fără grabă, am cutreierat străzi lăturalnice cu aer aristocrat, case frumoase, elegante, în același timp pline de noblețe și de căldură exterioară, bine dichisite cu flori la ferestre. Ce bine! Aer curat, cu haosul politic lăsat în urmă… Mereu mi-am spus că Roman este unul dintre orașele în care mi-ar fi plăcut să locuiesc, dacă prima opțiune nu ar fi fost Târgoviștea. Mișcam volanul ba la stânga, ba la dreapta, imaginându-mi că pe acele străzi au trecut pașii Adelei și ai timidului scriitor îndrăgostit, armeanul român, Garabet Ibrăileanu. Dar și cu gândul că nostalgia ne face să credem că ratările noastre au fost poveștile neîmplinite. Poate, mai bine că au rămas așa, fără final, doar iluzii. Pe undeva, impunătoare și cu stil, am privit casa în care s-a născut Sergiu Celibidache și despre care, în Cravata galbenă, nu s-a pomenit nimic, deși pe ea există o placă memorială. Păcat! Dar orașul e plin de istorie, pe care nu mi-am propus să o evoc acum. Mă plimbam și îmi pregăteam, astfel, sufletul, după șase ore de mers cu mașina printre tiruri și drumuri aglomerate, pentru un moment de grație, organizat de Uniunea Armenilor din România, Festivalul comemorativ Garabet Ibrăileanu. Toți ne dorim o altfel de respirație, mai apropiată de cea a lui Dumnezeu. Așadar, un alt moment cultural de rang înalt, de data asta pe două voci, română, dar mai ales armeană, mai apăsată, cu introducere în istoria, religia, tradițiile, oamenii și dramele unui popor pe jumătate aflat în afara granițelor naturale, dar semănător de valoare și artă în toate colțurile lumii. Și a fost cum mă așteptam și știam de la celelalte ediții, împlinitor pentru minte și suflet. În mijlocul evenimentului, scriitorul Varujan Vosganian, nu economistul sau fostul ministru, ci omul, armeanul cu sentimente duble, pentru două popoare, două țări, cu șarmul și generozitatea lui, alături de fiica sa, regizoarea Armine V. S-au rulat filme, s-a recitat, s-a dansat, s-au înmânat premiile festivalului, întâi pentru concursul de aforisme, (Garabet Ibrăileanu a fost un genial autor de aforisme), la care adăugăm cartea și autografele pentru „150 de proeme„, autor Varujan Vosganian. Apoi, însoțite de laudatio, Premiile Naționale pentru Critică Literară, pe două secțiuni, debut și Premiul Opera Omnia, (Garabet Ibrăileanu fiind un redutabil și exigent critic literar, proeminență a genului). Laureații acestei a noua ediții sunt acad. Mircea Martin (Premiul Național Opera Omnia „Garabet Ibrăileanu”) și Iuliana Miu (Premiul „Garabet Ibrăileanu” destinat criticilor literari în curs de afirmare). Gazdă bună, familia de armeni dr. Emanuel și Mihaela Nazaretian! Impecabil! Mulțumesc, Roman! Mâine dimineață, întoarcerea acasă… Sper într-un miracol și în vești bune. Două zile fără televizor, intrigi, suferințe de spital și alte probleme, au fost pentru mine tămăduire curată.
Ecaterina Petrescu BOTONCEA este medic și scriitor, membră a Uniunii Scriitorilor din România…
Facebook
WhatsApp
TikTok
