IONUȚ CRISTACHE – ROMAN FOILETON: A DOUA FAȚĂ- Episodul al unsprezecelea

„Am avut dreptate când ți-am spus că n-ai instincte bune, atfel nu te-ai fi întors. N-ai să mai pleci niciodată de aici! Gata, băiatule! Ușa s-a închis definitiv în spatele tău. Clanț! Ai auzit zăvorul.” ( Bujor Nedelcovici – Al doilea mesager)

 

Istoriile și personajele acestei cărți sunt numai rezultatul imaginației autorului, orice asemănare cu realitatea nu poate fi decât întâmplătoare. Chiar și autorul este o ficțiune…

 

 

 

11. Nu l-au mai căutat până spre sfârșitul lui iunie. Pe la jumătatea lunii, într-o zi de joi, a mers la New York și a așteptat-o pe nevasta lui. A venit încărcată cu bagaje multe, știuse că-i va face bine sosirea ei, continua să respire împiedicat și sumbru.

A ajuns în hotelul din Manhattan cu două zile mai înainte, directoarea Institului Cultural l-a plimbat prin muzee, pe unele le mai văzuse cu un an în urmă,la MOMA s-a întâlnit cu un vestit artist grafic român, îi admirase stampele moderne, întinse peste pereții uriași de la intrare, apoi, seara, la hotel, l-a căutat un fost elev, ajuns dramaturg de mare succes, piesele lui de teatru se jucau pe scenele importante ale metropolei americane. A admirat entuziasmul celor doi, cu privire la ceea ce li se întâmpla, apoi la ceea ce le aparținea, de drept, a simțit împlinirile în vorbele pe care le adunau cu mare grijă. Dermatoglifele nu-i dădeau, însă, pace, câștigase de multe ori luptele cu sine însuși, învățase să zâmbească, adesea, atunci când îi era greu și să treacă mai departe. Până atunci… Profesorul Cristea respira greu și căuta un fel de lacrimă, speriat de ideea că i-o pot vedea și alții. Mai simțea, în adâncul sufletului, cum se întindea arcul acela care te face să țopăi.

A doua zi, vineri către prânz, s-a lansat în sala mare a Institutului Cultural un volum colectiv, cu fotografii despre țară și o expoziție de pictură pe sticlă.   S-au învârtit prin expoziție tot felul de oameni, Radu Cristea încercase să strângă mâinile,care i se întindeau indiferente și să facă exerciții de retorică improvizată. Afară era o vreme frumoasă, senină, dar se făcuse cam frig, pentru luna iunie. Cineva adunase în curtea interioară a Institutului Cultural o grămadă de flori, de parcă le-ar fi așezat la uscat, între două pagini uriașe ale unei reviste vechi. Unele dintre frunzele mici se despicaseră în aer și se întindeau peste fotografiile mari, ale poveștilor scrise de multă vreme și tipărite cu litere rotunde. Când s-a deschis o ușă, el a văzut pe cineva care-și scotea grăbit pălăria, căutând un loc în care să o agațe. S-a mirat, pentru că nu era acolo, plecase de mult, devenise un străin îngândurat și neajutorat. Întotdeauna a avut probleme cu spațiile noi și, mai ales, cu întâmplările pe care nu și le-a dorit..

S-a apropiat de el un bătrân stafidit, purta o haină roasă pe la revere, iar  mânecile cămășii ieșeau lungi, până spre degetele zbârcite.

–Vedeți fata din tabloul cel mare? O strigă prietenii, iar ea nu răspunde niciodată, într-o zi era bosumflată și rea, chiar a urlat la pictor, a zis omul acela.

–Poftim? s-a oprit în loc Radu Cristea.

–Ce credeți, că eu nu știu cine este nimfa din tablou?

Directoarea a ajuns repede lângă ei și i-a făcut un semn, e cam nebun, lasă-l să vorbească, a înțeles Radu Cristea.

–I-au pieptănat părul, a continuat bătrânul, ea pare că-și admiră chipul reflectat în apă…

–Bravo, a zâmbit profesorul, e o minunată interpretare.

–Știați, a părut mulțumit celălalt, că fata aceea prefera să-și scalde picioarele în lac și nu punea niciodată mâna pe un arc?

–Da, domnule, știam, vorbiți despre Salmacis, i-a mai răspuns profesorul Cristea.

–Oho, ne pricepem… Domnule ambasador, toată stima…

Nici nu și-a dat seama când i-a apucat mâna, strângând-o fără vlagă, avea degetele subțiri și cu pielea încrețită la extremități. L-a mai privit cum dispare pe o ușă, în încăperea alăturată.

–Așa face mereu, i-a povestit directoarea. Ai trecut testul, mâine o să scrie în ziarul lui că avem un consilier cultural foarte bun, o să te laude, o să fie mândru de țara lui, din care a plecat acum patruzeci de ani.

–Are un ziar? a mai întrebat profesorul Cristea.

–O foaie oarecare, o scrie aproape singur și o pune în cutiile poștale ale   românilor din New York. E o agendă întreagă în mintea lui, îi știe pe toți… Ne trimite și nouă opera la Institut.

În difuzoare curgea o muzică lentă, cu acorduri populare, din țara gazdelor, iar cineva cânta despre lună și zori. Luna se scufundă în mare, ascunsă pe jumătate de pinii de pe țărm, oare te-ai trezit din visele tale, ca să locuiești în strălucirea înserării? Radu Cristea asculta vocea suavă, dar nu reușise să țină minte numele cântărețului. Întâlnirea se apropia de sfârșit, când a sosit și înaltul oaspete, pe care directoarea îl anunțase de câteva ori, întârziase avionul, spunea, i se umeziseră privirile în așteptarea șefului ei din țară, președintele Institutului, eseistul, filosoful, publicistul, activistul civic cu trei nume înlănțuite grațios de doamna elegantă și proaspăt coafată. Radu Cristea îl știa, firește, îi citise câteva dintre cărți, înțelesese și faptul că era omul președintelui de acasă, un mesager al veștilor triste pentru profesorul aruncat în lupte necunoscute cu fragmentele de ADN risipite prin America.

–Cu bucurie vă anunțăm, că președintele Institutului nostru a sosit.

A intrat, Radu Cristea nu și-a dat seama dacă a salutat doamnele și domnii împrăștiați prin cele două săli ale expoziției. L-a văzut cum strâmbă din nas, aromele lui de savant nedescoperit de mulțime îi lungiseră profund mirosul de intelectual rafinat și autentic. Radu Cristea își amintea ceva din prima carte, despre un cer privit prin lentile, ținuse minte cum spunea acolo bărbatul înconjurat de funcționarii din apropierea lui. Valoroase sunt doar lucrurile care îți intensifică ființa. Profund, domnule…

–Vi-l prezint pe noul consilier cultural al ambasadei noastre, a zis directoarea, atunci când au ajuns lângă profesorul Cristea.

–Sunt onorat să vă cunosc, a rostit afectat, graseind ușor, metafizic și meditativ totodată.

Radu Cristea pierduse firul politeții reci a gânditorului din fața lui. Își amintea, mai degrabă, câteva dintre afirmațiile lui: radiografia plaiului mioritic este ca o fecală, o umbră fără subiect, o inimă ca un cur, fără șira spinării. Și mai scrisese și altceva, că suntem un popor fără substanță, oriunde te uiți, vezi fețe patibulare, guri  vulgare și trăsături rudimentare. Românii nu pot alcătui un popor, pentru că valorează cât o turmă.

–Înapoi la argument, domnilor, a auzit-o profesorul Cristea pe directoare, adresându-se muritorilor din metropola americană, spre marea plăcere a distinsului filosof de departe.

România? se mai întrebase cândva gânditorul din sala Institutului. Este limba în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau să o folosim numai pentru înjurături. Pe Radu Cristea îl privea numai întâmplător, uitase cine este, în antologia lui de idei înalte îl așezase anonim și abstract, ca pe o plantă pusă la presat.

Sâmbătă și-a așteptat soția la aeroport și au plecat cu mașina de la ambasadă spre Washington. Se făcuse aproape miezul-nopții, când au ajuns pe Massachusetts Avenue NW. În livingul mare au băut împreună un ceai și i-a prins dimineața povestind. Radu Cristea credea că cea mai mare parte a suferinței era singurătatea pe care o resimțise până atunci. I-a dat brânci pe scara înaltă a noului apartament al familiei, dar se oprise, cumva, în fața ultimei trepte.

La sfârșitul lunii l-a căutat Arwin Glass, într-un fel îl aștepta, nu avea aerul unei solii de pace, dar zâmbea încurcat. A urmat o lungă discuție morală, diplomati-că, cu accente de suficiență americană, pe care secretarul președintelui se străduia să o învelească în parfumuri discrete.

–N-ai băut niciodată ceea ce am eu aici, i-a zis profesorul, la mine acasă se numește palincă.

Erau în apartamentul familiei Cristea, pe terasa de la etaj, doamna le-a adus o gustare, mâna ei de femeie se simțea, casa prinsese viață, trăia prin florile aranjate cu grijă, iar bucătăria din living trăia și ea o lungă experiență culinară.

–Nici n-am auzit de așa ceva.

–Încearcă, i-a zis, și i-a întins un pahar mic, plin pe jumătate. Cu grijă, l-a sfătuit el.

–Uhu, a făcut el prelung, după ce a luat o înghițitură. Ce-i asta? Mi-a luat gura foc…

–Păi vezi… Așa mi-ați făcut și voi mie, cobaiul chemat din țara lui, ca să-i ia gura foc prin marea ta patrie.

–Glumești, a răspuns Glass, dar putem să mai discutăm. Știai că trebuie să facem ceva, cu rațiune cred, afectiv ai mare dreptate.

–N-ai să mai bei o licoare ca asta nicicând, s-a făcut Radu Cristea că nu   înțelege, e o rețetă care ne-a rămas moștenire de la bunicul meu.

–Ce-i acolo? l-a mai întrebat Arwin Glass, arătând spre fundul sticlei.

–E o prună stafidită, e pusă acolo ca să-i înspăimânte pe dușmani.

S-a zâmbit pe terasa înviorată de aparițiile discrete ale doamnei, fiecare încerca să se facă auzit, iar clătitele miroseau a dulceață de vișine și a vanilie.

–Bine, a oftat Radu Cristea, spune-le prietenilor tăi că am să-i caut peste zece zile, după ce mă întorc dintr-un mic concediu, plecăm în Canada, cu amicul din Rochester, despre care ți-am vorbit data trecută. Până la urmă, el e cauza acestor împrejurări, dacă nu-l vizitam anul trecut habar n-aveau savanții voștri despre mutațiile mele genetice…

Au mai rămas, ca doi prieteni, până târziu, era o duminică seara răcoroasă, după canicula umedă de peste zi. Totuși, nu se mișca nicio frunză în copacii din jurul casei.

Luni dimineața, în biroul lui, după ce se întâlnise cu Ioan Aldescu, a găsit  un dosar, știa sigur că nu mai fusese acolo. L-a deschis cu mișcări nehotărâte, era despre președintele Institutului, o viață de mincinos, așa era scris pe prima pagină. L-a răsfoit, apoi l-a citit până la sfârșit, greață, asta era tot ceea ce-ar fi putut să strige, dacă n-ar fi rămas singur în dregătoria stingheră pe care o căpătase.

E o tradiție în familia lui, a citit Radu Cristea în dosarul mizerabil, care aduna multe pagini, părinții actualului președinte al Institutului au fost un cuplu informativ creat de NKVD, la începutul anilor ‘40, apoi infiltrat în Secția Gestapoului din Viena. Femeie, iată Fiul tău! a șoptit pentru sine Radu Cristea, continuând lectura halucinantă pe care i-o pregătise un angajat din ambasadă. Cine-o fi el? Președintele Institutului, mai scria acolo, este autorul unor cărți reacționare și un facilitant al extremismului, un individ care a transformat atitudinea antiminoritară și homofobia într-un larg succes cultural. Parcă ar fi avut în față pagini din dosarul lui de la securitate, în care prietenul Boteanul, Vivi directorul portocaliu, spunea tot, chiar mai mult decât știa.

A văzut mai departe, cu ochelarii încețoșați: fiul lupului, un opozant cu oarecare lustru, un mincinos profesionist… A luat dosarul și l-a aruncat în fundul unui sertar. Nu-i plăcuse aroganța și suficiența afectivă a personajului, dar i se părea o mare mizerie delațiunea capsată între foile groase ale obiectului strecurat în biroul lui de consilier cultural al ambasadei.

 

Citește și

AMERICA LA NOI ACASĂ, cu Dana NEACȘU, despre un concurs de ortografie la New York…


Bogdan CERNAT, în CULTURA ECONOMICĂ, scrie despre criza fără criză…


CULTURĂ ȘI ISTORIE, cu Radu STATE, despre industria dâmbovițeană în perioada de glorie a capitalismului românesc…

 

Mihaela MARIN, în CULTURĂ ȘI EDUCAȚIE, se îndoiește, deci cugetă…


În CULTURA ONLINE, profesorul Daniel TACHE stă de vorbă cu o fostă elevă din Carabella de altădată…

 

Despre uniformă și uniformitate în învățământ, în REFLECȚII PEDAGOGICE, rubrica doamnei profesoare Alexandra VLADOVICI…


PLIMBĂRILE  BUCUREȘTENE continuă cu episodul al doilea din călătoriile în capitala de altădată, propuse de Cătălina CRISTACHE…

 

TABULA  TE(RASA) este subiectul din AȘA O LIPSĂ DE INCULTURĂ, rubrica săptămânală a marelui actor Puiu JIPA…

 

În CULTURA URBANĂ, filosoful Pompiliu ALEXANDRU este categoric, noi pe Gigi nu-l mai vrem…

 

Din CALGARY ÎN DIRECT, o gingașă declarație de dragoste pentru fiul lor, David TECUCEANU…


Și două GÂNDURI, în LONDRA LA PAS, de la prietenul nostru Cristian Gabriel GROMAN…


Valeriana heidelbergcement


Gurmand + Raiman caleatargovetilor
Daca ti-a placut acest articol il poti distribui:

Lasă un răspuns

Info politica de confidentialitate

Statistici Trafic Google Analytics
Statistici Trafic.ro