S-a spus… Poetul e un donator de sânge la spitalul cuvintelor (Blaga), iar poeţii sunt inima umanităţii (Eugen Ionescu)… Poetul este un evocator, când îl înţelegem, suntem tot aşa poeţi ca el. Poeţii sunt doar interpreţi ai zeilor (Socrate)… Poezia? O filosofie caligrafică… Poetul este un domn în ţara visului (Heinrich Heine)… Așadar, poezia nu e o acumulare de emoţii, ci o evadare de emoţii. Ea este creaţia ritmică a frumuseţii în cuvinte. Poeţii sunt oameni care şi-au păstrat ochii de copil. Poezia este arta de a face să intre marea într-un pahar. Nichita Stănescu credea că trebuie să punem şapte coroane nu pe capul poetului, ci pe verbul versului, pentru că poezia este o stare de spirit, e o prietenie durabilă. Poezia este spunerea Fiinţei… este fondarea fiinţei prin cuvânt (Martin Heidegger)… Desenul din titlul rubricii noastre îi aparține domnișoarei Erica Oprea…
Puiu JIPA
Jipoeme
1.
mă mai întreb
cît ține noaptea
noaptea aceea-n care
mă iubești
(neașteptare)
2.
te-am rătăcit
aveai privirea rătăcită
cît rătăcită poate rătăci privirea
și căutînd prin toată rătăcirea-ți
mi-am rătăcit și drumul
și găsirea
(imposibila întoarcere)
3.
pe cerul gurii tale
se destrămau cristoși
era atîta umbră
atîta umbră albă
veneai de nicăierea
muream de nicăunde
mai înfloreau și păsări
mai se-ntorcea-n april
(ascunzătoarea)
4.
chiar crezi că nu știu
unde te-am lăsat
e un drumeag
un pîntec de pădure
în care nu am fost
și nu ai dat de știre
(naștere)
Mircea DRĂGĂNESCU
Oglinzi de nisip
1.
Cavalerism
Cavalerul de plumb
se îndrăgostise la prima vedere
şi nici că-i păsă când o zări de aproape
că dogoarea aceea din piept
începu să-l topească
ea păşi visătoare
peste lacrima aceea de plumb…
2.
Absență
Eu în seara aceea călătoream la antipozi
ea nu era m seara aceea
lacrimi inutile vărsa fără cuvinte seara aceea
fără culori seara aceea
pătratele se îmbinau perfect
inoxidabilă ţeava plângea
ochii-mi inoxidabili scurgeau
lacrimi ruginite
nu eram lângă tine
te iubesc lacrimă te iubesc
te-am întâlnit undeva
intr-un muzeu al lacrimilor de ceară
erai atât de real încât mi-au dat lacrimi de ceară
te iubesc am şoptit impersonal
am spus
cu ceară în ochi două peceţi
mi-am încheiat scrisoarea spre tine
nu mai pot aştepta
te caut încă
pătratele se îmbinau perfect
deasupra ochilor mei obosiţi…
3.
Scrisoare
Mă simt câteodată
o scrisoare
scrisă cu trudă de tata şi mama.
Ii văd din când în când
neliniştiţi
Aşteptând un răspuns
De la cine oare aşteaptă ei un
Răspuns?
Constantin CIUCĂ
Cele mai frumoase poezii
1.
Facerea a doua
Și cum cădeam eu așa
de la pământ înspre cer,
prin nori
m-am întâlnit cu Dumnezeu
de câteva ori.
Aha!
zicea El,
femeia o să-ți sară pe gură
ca un ghepard din alergătură
să ți se facă toată
o sărutare
învârtitoare
în viața ta.
Mergi la ea,
și iubiți-vă prin vise de catifea.
Ține-o de mână
până
vi se lipesc degetele
și sângele din ale ei o să curgă prin ale tale,
topește-ți în ea fierul din tine,
oțelul
și celelalte metale.
Du-te,
fii ție însuți erou,
iubește-o
cum mă iubești și pe mine
pentru că ea, după ce te-am făcut Eu o dată,
se îndură de tine
și acuma te face
din nou.
2.
Ai grijă la vânt
Descalecă-ți piciorul
ca să pot respira
și du-te,
spunea ea
ridicând într-un colț norul cu care se învelea.
Și ai grijă la vânt, să nu cazi pe pâmânt.
Erica OPREA
Lecția de zbor
1.
Întretăieri
Mi-e gând nepătruns
pe suprafața unor
mai vechi dileme,
la întretăierea șubredă
a unor drumuri șerpuite.
Acoperit de ceață-i
orizontul, ghicit tăcut
cu mâinile întinse, în
pași făcuți cu ochii închiși
și lungă și cleioasă se
așterne o veche posibilitate,
nebănuit alcătuită din priviri.
Se scurge drumul prin
fața ochilor abia deschiși,
se uită orice fel de mărturie,
se cântă ultima măsură
din partitura unei alte
vieți. E loc, dar nu e timp
de umbre în insomniile
prelungi de prin adâncuri,
căci raze nevegheate
te îmbracă, ascuns
îmbrățișându-te o clipă.
2.
Nemurire
Sunt nopți
în care aș vrea
să stau iar
să te ascult, toamnă
veche, curte
irepetabilă, tu
cu ceașca ta albastră
și fumul înălțându-se
printre crâmpeie
de nemurire.
Acum, da, acum
mai mult ca oricând,
în mijlocul unei
lumi prea confuze,
cu praf de repere
adunat pe la colțuri,
să-mi vorbești.
Nu te pierde
în înțelesuri,
în nevisare…
și dacă doar
te-aș auzi aș sti
unde să privesc.
Costel STANCU
Ochiul din palmă
1.
***
Te duc la groapă îmbrăcată-n mireasă,
pe un pat minuscul cu rotiţe
de chihlimbar. Eu tac, tu îţi tîrîi prin ţărînă
părul negru, lătrat de cîini
– convoi mortuar. Se cîntă întruna,
din orchestră ies aburi ca dintr-o
cană cu ceai. Ne regăsim, copii,
la fiecare răscruce, adunînd bănuţi
pentru intrarea în rai. Drumul e lung,
opririle dese. În creştetul boilor scapătă,
încet-încet, sorii. E-atîta linişte că aud
cum se macină între ele, pe cealaltă lume,
pietrele morii.
2.
***
un pîlc de sălcii trece rîul,
se aşază deasupra
perechii de îndrăgostiţi
cip-cirip
sîntem alţii?
tu taci. eu scriu
pe nisipul unei frunze:
femeia e singura clipă
de răgaz a lui Dumnezeu.
apa curge.
dacă păsările nu s-ar fi oprit
să se sărute în zbor,
le-ar mai fi doborît,
cu puşca lui,
vînătorul?
3.
***
Joc ruleta rusească.
De unul singur.
Înving mereu.
Sînt aplaudat.
Prietenii rîd, chibiţează, fac pariuri.
Foc după foc,
îşi umplu ori golesc buzunarele.
Sînt nevoit să joc pînă la capăt.
Dacă mă opresc, pierd onoarea.
Dacă nu, viaţa.
Aşadar, foc!
Prietenii exultă. Astă seară,
unii se vor întoarce acasă bogaţi.
Încă o dată!Încă o dată!
(Moartea? E aici, ca întotdeauna.
Îi simt asprimea prefăcută,
de mamă ce nu vrea să-şi vadă
copilul prea răsfăţat).
Eu nu iau nimic.
Joc din pură plăcere.
La sfîrşit, voi fi atît de sărac
încît nu-mi va mai rămîne
decît să visez.
4.
* * *
te întrebi dacă omul a pășit cu adevărat pe lună
dar cînd ai fost ultima oară înlăuntrul sufletului
tău liniștit cu un steag alb în mînă vestindu-i că
v-ați împăcat de cînd nu te-ai așezat la masă
cu tine însuți să împărțiți amîndoi același pahar
cu vin aceleași firimituri de pîine știu umbli
pe la marile ospețe bei și cînți iubești femei
cu priviri de animale șirete pierzi sau cîștigi
dueluri imaginare cu alți bărbați însă niciodată
nu te-ai gîndit să strecori în buzunar un oscior
să-l aduci acasă sufletului tău singurul care
își amintește a doua zi de tine
Teodor Constantin BÂRSAN
Poetry
1.
the witching hour
at 3 am in the morning,
she watches over the crib
he swipes left and right
his fingers scroll down the screen
his look of contempt
resonates in the vastness of the universe
her clothes, her skin
once the very fragrance of beauty
are now impregnated by the odor
of worry, desolation, rejection,
and unrequited love
the perfume of her dedication
doesn’t appease
the Leviathan of the day
a pixelated Lilith soothes his self inflicted wounds
drowns the remorse, the regret, the recklessness
a ray of light
protrudes through the damp and deep darkness
the infant smiles,
the witching hour,
shall come to pass
2.
Ora de vrăjitoare
La 3 dimineața,
Ea veghează asupra pătuțului
El glisează în stânga și în dreapta
degetele lui derulează pe ecran
Privirea lui de dispreț.
răsună în imensitatea universului
Hainele ei, pielea ei
cândva parfumul frumuseții
sunt acum impregnate de miros
de îngrijorare, dezvoltare, respingere,
și iubire neîmpărtășită
parfumul dăruirii ei
nu satisface
Leviatanul zilei
un Lilith pixelat își alină rănile provocate de sine
îneacă remușcarea, regretul, nesăbuirea
o rază de lumină
pătrunde prin umezeala și întunericul adânc
Zâmbetele sugarului,
Ora vrăjitoarelor,
se va întâmpla să treacă…
Ștefania PAVEL
Poezia la 17 ani…
1.
Adierea
A fost odată,
Pe când cireșii încă mai înfloreau,
O adiere de vânt
Timidă ca și cum s-ar fi născut pentru prima oară
Și i-ar fi rușine să trăiască viața.
Iar adierea asta de vânt
Nu știa cum să fie ea,
Cum să bată lin pentru a mângâia
Sau cum să bată puternic pentru a-și face loc printre oameni,
Cum să aleagă singură dacă sa fie rece sau caldă,
Nici cum să nu se încurce în aerul pe care îl purta cu ea
Și care îi era indispensabil.
Așa că se ghida după ceilalți,
Străbătând drumurile lor fără de crengi pe care să le miște.
Obosise, dar nu știa când
Și dacă are voie
Să se oprească.
Debilă și nepăsătoare pentru sine
Le permitea oamenilor să îi fure din aer
Atunci când rămâneau fără,
Nu conta că asta o slăbea și o făcea
Să rămână fără părți din ea,
Să fie din ce în ce mai înceată,
Din ce în ce mai lipsită de viața senilă
Ce refuza să fie întâi tânără
Și pe care nu o cunoaștea,
Dar totuși știa că nu e pentru ea.
Pentru ceilalți,
Adierea a fost odată,
Dar aceasta nu știa cum,
Nu știa dacă a fost cu adevărat ea
Sau doar ceea ce purta,
Doar resturi de vieți combinate cu praf înnecăcios
Și doar aerul pe care îl ceda celorlalți.
Nu știa dacă poate spune că a fost
Când doar s-a prefăcut că e.
Dar, după cum ar spune alții,
A fost odată,
Și poate chiar a fost,
Însă acum sigur nu mai e,
Iar oamenii care doar i-au luat din deplinătate,
Consumând-o și ignorând restul,
Încă se întreabă de ce.
2.
Orice, dar nu eu
Închid ochii și încă văd locul
În care ar trebui să fie ceva,
Poate neant sau poate
Orice altceva ce se găsește oriunde
Și chiar de asta e atât greu de găsit.
Și amețesc
Și încerc să fug, dar ceva mă ține în loc,
Și încerc să rămân în picioare,
Dar totuși cad în locul din mine în care
Ar trebui să mai fie ceva.
Dar nu mă potrivesc,
Spațiul e prea strâmt și simt că mă sufoc,
Că mă înec cu prea mult eu,
Că am periculos de puțin nimic.
Și nu mă pot ridica
Din locul din mine în care ar trebui să fie ceva,
Dar, cu siguranță, nu eu,
Nu eu cea de azi
Sau cea de ieri sau cea de mâine.
Nu eu
În locul ăsta sau în oricare altul.
Străini pe coridoare paralele
1.
Tăcere prin oasele mele
E frig în mine mamă
nici astăzi primăvara n-a ajuns,
o iarnă întreagă
mi-a albit cuvântul așteptînd cireșii,
să-mi aprindă dimineți.
E tristă lumea lângă mine,
singuri străbatem cel mai strîmt
culoar de viață.
Nici tu nu l-ai avut în plan…
Încerc un zîmbet printre lacrimile grele,
n-are nici o legătură
cu frumusețea femeilor,
cu vorbele de dragoste,
ci doar cu lumina peste mirarea
că somnul tot mai des, are mirosul
laptelui de mamă, în nopțile
barbare, neputințe de resemnate bucurii…
Sărbătorile au tras grilajul, cheia
ascunsă-ntr-un sertar cu dimineți,
tăcerea care trece prin oasele mele,
eu aștept să-mi îmbrățișezi
secundele rămase
și să ne amestecăm trupurile,
din puținul
cu așteptări bătrâne…
care nu îmbătrânesc.
2.
Culoarea primăverii
Oasele mele tac,
n-au mai trecut de mult,
sărbătorilor pragul…
Bucuriilor le trebuie ochelari,
distanțele sunt tot mai mari,
fericirea, o vopsea de mulți ani,
un strat prea subțire,
să-mi mai amintesc,
ce culoare are primăvara,
sau ce ochi are iubirea…
Stau prea apropare de întuneric
și toate au împietrit orfane,
cuvintelor nespuse,
o singurătate pe care nu o pot vinde,
e lipită de talpa mea,
de sub care nu se nasc anotimpuri…
3.
Anotimpuri în derivă
Mi-am cusut buzunarele începuturilor,
dar poate mai încăpeau câteva primăveri,
o lene mare și câțiva pași bine aleși,
o poezie și sigur o iubire nouă,
amânată de cîteva vieți.
Bucuriile-s cu ferestrele sparte,
de când mă chinuiam să le șterg
cu niște lacrimi nehotărâte,
agățate în perdeaua dimineților
dintre insomnii…
Sărbătorile stau la masa ploilor,
va fi exces de iubire și nu suntem
antrenați să o conservăm
pentru seceta următoare,
în care mereu se găsește măcar,
o singurătate
pe metru pătrat.
Toate rochițele mele sunt tinere,
dar nu se mai bucură
când sunt luate la dans,
au rămas în urmă cu dorințele
și-au uitat alfabetul surzilor,
alte anotimpuri, alte culori…
și totuși îmi antrenez așteptarea,
chiar de ar fi s-o desenez pe trotuar,
tăceri șlefuite ca să iubească…
4.
Taine
Sângele s-a uscat,
tălpile mele nu mai sângerează,
e pustiul care mă recunoaște…
Un nimic exersat.
Toate se salvează,
când iubim, restul exerciții
de socializare, lespede pe suflet.
Între ieri și mâine,
un destin aplatizat,
multe frici condensate,
bucurii amânate,
până ce cărarea dispare.
Ți-am scris un mesaj,
pentru viața viitoare, nu mai e
valabil,
dar amprenta intră în Adn.
Ai grijă de mine,
ca să-ți port tainele mâine,
ca să-ți fiu ce aș fi vrut.
5.
Sacoșa destinului
Vine un moment când nu mai încapi,
în ea de viață…
ploaie, apă de ploaie…
Se mai așază bucuria,
printr-o uitare benefică.
Dumnezeu încurcase paginile-mi,
abia acum restabilesc ordinea.
Nu eram, unde ai fost,
n-ai ajuns când îmi trebuiai…
Imagini amalgamate,
caleidoscop abandonat,
pictură abstractă, viața pe cont propriu,
nu se povestește, se tratează pe viu.
Amintiri cicatrizate,
nimicul cel de toate zilele
ne trăiește secundele nisipului
lipsă din clepsidră.
Eu, tu, boabe de rouă
în sacoșa destinului,
ne amestecăm ploaia, dătătoare
de uitare…
Facebook
WhatsApp
TikTok
