DUMINICA DE POEZIE – Un orologiu fără semne

S-a spus… Poetul e un donator de sânge la spitalul cuvintelor (Blaga), iar poeţii sunt inima umanităţii (Eugen Ionescu)… Poetul este un evocator, când îl înţelegem, suntem tot aşa poeţi ca el. Poeţii sunt doar interpreţi ai zeilor (Socrate)… Poezia? O filosofie caligrafică… Poetul este un domn în ţara visului (Heinrich Heine)… Așadar, poezia nu e o acumulare de emoţii, ci o evadare de emoţii. Ea este creaţia ritmică a frumuseţii în cuvinte. Poeţii sunt oameni care şi-au păstrat ochii de copil. Poezia este arta de a face să intre marea într-un pahar. Nichita Stănescu credea că trebuie să punem şapte coroane nu pe capul poetului, ci pe verbul versului, pentru că poezia este o stare de spirit, e o prietenie durabilă. Poezia este spunerea Fiinţei… este fondarea fiinţei prin cuvânt (Martin Heidegger)… Desenul din titlul rubricii noastre îi aparține domnișoarei Erica Oprea…

Puiu JIPA

Jipoeme

1.

mă mai întreb

cît ține noaptea

noaptea aceea-n care

mă iubești

(neașteptare)

2.

te-am rătăcit

aveai privirea rătăcită

cît rătăcită poate rătăci privirea

și căutînd prin toată rătăcirea-ți

mi-am rătăcit și drumul

și găsirea

(imposibila întoarcere)

3.

pe cerul gurii tale

se destrămau cristoși

era atîta umbră

atîta umbră albă

veneai de nicăierea

muream de nicăunde

mai înfloreau și păsări

mai se-ntorcea-n april

(ascunzătoarea)

4.

chiar crezi că nu știu

unde te-am lăsat

e un drumeag

un pîntec de pădure

în care nu am fost

și nu ai dat de știre

(naștere)

 

Mircea DRĂGĂNESCU

Oglinzi de nisip

1.

Cavalerism

Cavalerul de plumb

se îndrăgostise la prima vedere

şi nici că-i păsă când o zări de aproape

că dogoarea aceea din piept

începu să-l topească

ea păşi visătoare

peste lacrima aceea de plumb…

2.

Absență

Eu în seara aceea călătoream la antipozi

ea nu era m seara aceea

lacrimi inutile vărsa fără cuvinte seara aceea

fără culori seara aceea

pătratele se îmbinau perfect

inoxidabilă ţeava plângea

ochii-mi inoxidabili scurgeau

lacrimi ruginite

nu eram lângă tine

te iubesc lacrimă te iubesc

te-am întâlnit undeva

intr-un muzeu al lacrimilor de ceară

erai atât de real încât mi-au dat lacrimi de ceară

te iubesc am şoptit impersonal

am spus

cu ceară în ochi două peceţi

mi-am încheiat scrisoarea spre tine

nu mai pot aştepta

te caut încă

pătratele se îmbinau perfect

deasupra ochilor mei obosiţi…

3.

Scrisoare

Mă simt câteodată

o scrisoare

scrisă cu trudă de tata şi mama.

Ii văd din când în când

neliniştiţi

Aşteptând un răspuns

De la cine oare aşteaptă ei un

Răspuns?

Constantin CIUCĂ

Cele mai frumoase poezii

1.

Facerea a doua

Și cum cădeam eu așa

de la pământ înspre cer,

prin nori

m-am întâlnit cu Dumnezeu

de câteva ori.

Aha!

zicea El,

femeia o să-ți sară pe gură

ca un ghepard din alergătură

să ți se facă toată

o sărutare

învârtitoare

în viața ta.

Mergi la ea,

și iubiți-vă prin vise de catifea.

Ține-o de mână

până

vi se lipesc degetele

și sângele din ale ei o să curgă prin ale tale,

topește-ți în ea fierul din tine,

oțelul

și celelalte metale.

Du-te,

fii ție însuți erou,

iubește-o

cum mă iubești și pe mine

pentru că ea, după ce te-am făcut Eu o dată,

se îndură de tine

și acuma te face

din nou.

2.

Ai grijă la vânt

Descalecă-ți piciorul
ca să pot respira
și du-te,
spunea ea
ridicând într-un colț norul cu care se învelea.

Și ai grijă la vânt, să nu cazi pe pâmânt.

Erica OPREA

Lecția de zbor

1.

Întretăieri

Mi-e gând nepătruns
pe suprafața unor
mai vechi dileme,
la întretăierea șubredă
a unor drumuri șerpuite.

Acoperit de ceață-i
orizontul, ghicit tăcut
cu mâinile întinse, în
pași făcuți cu ochii închiși
și lungă și cleioasă se
așterne o veche posibilitate,
nebănuit alcătuită din priviri.

Se scurge drumul prin
fața ochilor abia deschiși,
se uită orice fel de mărturie,
se cântă ultima măsură
din partitura unei alte
vieți. E loc, dar nu e timp

de umbre în insomniile
prelungi de prin adâncuri,
căci raze nevegheate
te îmbracă, ascuns
îmbrățișându-te o clipă.

2.

Nemurire

Sunt nopți
în care aș vrea
să stau iar
să te ascult, toamnă
veche, curte
irepetabilă, tu
cu ceașca ta albastră
și fumul înălțându-se
printre crâmpeie
de nemurire.

Acum, da, acum
mai mult ca oricând,
în mijlocul unei
lumi prea confuze,
cu praf de repere
adunat pe la colțuri,
să-mi vorbești.

Nu te pierde
în înțelesuri,
în nevisare…
și dacă doar
te-aș auzi aș sti
unde să privesc.

 

Costel STANCU

Ochiul din palmă

1.

***

Te duc la groapă îmbrăcată-n mireasă,

pe un pat minuscul cu rotiţe

de chihlimbar. Eu tac, tu îţi tîrîi prin ţărînă

părul negru, lătrat de cîini

– convoi mortuar. Se cîntă întruna,

din orchestră ies aburi ca dintr-o

cană cu ceai. Ne regăsim, copii,

la fiecare răscruce, adunînd bănuţi

pentru intrarea în rai. Drumul e lung,

opririle dese. În creştetul boilor scapătă,

încet-încet, sorii. E-atîta linişte că aud

cum se macină între ele, pe cealaltă lume,

pietrele morii.

2.

***

un pîlc de sălcii trece rîul,

se aşază deasupra

perechii de îndrăgostiţi

cip-cirip

sîntem alţii?

tu taci. eu scriu

pe nisipul unei frunze:

femeia e singura clipă

de răgaz a lui Dumnezeu.

apa curge.

dacă păsările nu s-ar fi oprit

să se sărute în zbor,

le-ar mai fi doborît,

cu puşca lui,

vînătorul?

3.

***

Joc ruleta rusească.

De unul singur.

Înving mereu.

Sînt aplaudat.

Prietenii rîd, chibiţează, fac pariuri.

Foc după foc,

îşi umplu ori golesc buzunarele.

Sînt nevoit să joc pînă la capăt.

Dacă mă opresc, pierd onoarea.

Dacă nu, viaţa.

Aşadar, foc!

Prietenii exultă. Astă seară,

unii se vor întoarce acasă bogaţi.

Încă o dată!Încă o dată!

(Moartea? E aici, ca întotdeauna.

Îi simt asprimea prefăcută,

de mamă ce nu vrea să-şi vadă

copilul prea răsfăţat).

Eu nu iau nimic.

Joc din pură plăcere.

La sfîrşit, voi fi atît de sărac

încît nu-mi va mai rămîne

decît să visez.

4.

* * *

te întrebi dacă omul a pășit cu adevărat pe lună

dar cînd ai fost ultima oară înlăuntrul sufletului

tău liniștit cu un steag alb în mînă vestindu-i că

v-ați împăcat de cînd nu te-ai așezat la masă

cu tine însuți să împărțiți amîndoi același pahar

cu vin aceleași firimituri de pîine știu umbli

pe la marile ospețe bei și cînți iubești femei

cu priviri de animale șirete pierzi sau cîștigi

dueluri imaginare cu alți bărbați însă niciodată

nu te-ai gîndit să strecori în buzunar un oscior

să-l aduci acasă sufletului tău singurul care

își amintește a doua zi de tine

Teodor Constantin BÂRSAN

Poetry

1.

the witching hour

at 3 am in the morning,

she watches over the crib

he swipes left and right

his fingers scroll down the screen

his look of contempt

resonates in the vastness of the universe

her clothes, her skin

once the very fragrance of beauty

are now impregnated by the odor

of worry, desolation, rejection,

and unrequited love

the perfume of her dedication

doesn’t appease

the Leviathan of the day

a pixelated Lilith soothes his self inflicted wounds

drowns the remorse, the regret, the recklessness

a ray of light

protrudes through the damp and deep darkness

the infant smiles,

the witching hour,

shall come to pass

2.

Ora de vrăjitoare

La 3 dimineața,

Ea veghează asupra pătuțului

El glisează în stânga și în dreapta

degetele lui derulează pe ecran

Privirea lui de dispreț.

răsună în imensitatea universului

Hainele ei, pielea ei

cândva parfumul frumuseții

sunt acum impregnate de miros

de îngrijorare, dezvoltare, respingere,

și iubire neîmpărtășită

parfumul dăruirii ei

nu satisface

Leviatanul zilei

un Lilith pixelat își alină rănile provocate de sine

îneacă remușcarea, regretul, nesăbuirea

o rază de lumină

pătrunde prin umezeala și întunericul adânc

Zâmbetele sugarului,

Ora vrăjitoarelor,

se va întâmpla să treacă…

 

Ștefania PAVEL

Poezia la 17 ani…

 

1.

Adierea

 

A fost odată,

Pe când cireșii încă mai înfloreau,

O adiere de vânt

Timidă ca și cum s-ar fi născut pentru prima oară

Și i-ar fi rușine să trăiască viața.

Iar adierea asta de vânt

Nu știa cum să fie ea,

Cum să bată lin pentru a mângâia

Sau cum să bată puternic pentru a-și face loc printre oameni,

Cum să aleagă singură dacă sa fie rece sau caldă,

Nici cum să nu se încurce în aerul pe care îl purta cu ea

Și care îi era indispensabil.

Așa că se ghida după ceilalți,

Străbătând drumurile lor fără de crengi pe care să le miște.

Obosise, dar nu știa când

Și dacă are voie

Să se oprească.

Debilă și nepăsătoare pentru sine

Le permitea oamenilor să îi fure din aer

Atunci când rămâneau fără,

Nu conta că asta o slăbea și o făcea

Să rămână fără părți din ea,

Să fie din ce în ce mai înceată,

Din ce în ce mai lipsită de viața senilă

Ce refuza să fie întâi tânără

Și pe care nu o cunoaștea,

Dar totuși știa că nu e pentru ea.

 

Pentru ceilalți,

Adierea a fost odată,

Dar aceasta nu știa cum,

Nu știa dacă a fost cu adevărat ea

Sau doar ceea ce purta,

Doar resturi de vieți combinate cu praf înnecăcios

Și doar aerul pe care îl ceda celorlalți.

Nu știa dacă poate spune că a fost

Când doar s-a prefăcut că e.

 

Dar, după cum ar spune alții,

A fost odată,

Și poate chiar a fost,

Însă acum sigur nu mai e,

Iar oamenii care doar i-au luat din deplinătate,

Consumând-o și ignorând restul,

Încă se întreabă de ce.

 

2.

Orice, dar nu eu

 

Închid ochii și încă văd locul

În care ar trebui să fie ceva,

Poate neant sau poate

Orice altceva ce se găsește oriunde

Și chiar de asta e atât greu de găsit.

Și amețesc

Și încerc să fug, dar ceva mă ține în loc,

Și încerc să rămân în picioare,

Dar totuși cad în locul din mine în care

Ar trebui să mai fie ceva.

Dar nu mă potrivesc,

Spațiul e prea strâmt și simt că mă sufoc,

Că mă înec cu prea mult eu,

Că am periculos de puțin nimic.

 

Și nu mă pot ridica

Din locul din mine în care ar trebui să fie ceva,

Dar, cu siguranță, nu eu,

Nu eu cea de azi

Sau cea de ieri sau cea de mâine.

Nu eu

În locul ăsta sau în oricare altul.

 

Constanța POPESCU

Străini pe coridoare paralele

1.

Tăcere prin oasele mele

E frig în mine mamă

nici astăzi primăvara n-a ajuns,

o iarnă întreagă

mi-a albit cuvântul așteptînd cireșii,

să-mi aprindă dimineți.

E tristă lumea lângă mine,

singuri străbatem cel mai strîmt

culoar de viață.

Nici tu nu l-ai avut în plan…

Încerc un zîmbet printre lacrimile grele,

n-are nici o legătură

cu frumusețea femeilor,

cu vorbele de dragoste,

ci doar cu lumina peste mirarea

că somnul tot mai des, are mirosul

laptelui de mamă, în nopțile

barbare, neputințe de resemnate bucurii…

Sărbătorile au tras grilajul, cheia

ascunsă-ntr-un sertar cu dimineți,

tăcerea care trece prin oasele mele,

eu aștept să-mi îmbrățișezi

secundele rămase

și să ne amestecăm trupurile,

din puținul

cu așteptări bătrâne…

care nu îmbătrânesc.

2.

Culoarea primăverii

Oasele mele tac,

n-au mai trecut de mult,

sărbătorilor pragul…

Bucuriilor le trebuie ochelari,

distanțele sunt tot mai mari,

fericirea, o vopsea de mulți ani,

un strat prea subțire,

să-mi mai amintesc,

ce culoare are primăvara,

sau ce ochi are iubirea…

Stau prea apropare de întuneric

și toate au împietrit orfane,

cuvintelor nespuse,

o singurătate pe care nu o pot vinde,

e lipită de talpa mea,

de sub care nu se nasc anotimpuri…

3.

Anotimpuri în derivă

Mi-am cusut buzunarele începuturilor,

dar poate mai încăpeau câteva primăveri,

o lene mare și câțiva pași bine aleși,

o poezie și sigur o iubire nouă,

amânată de cîteva vieți.

Bucuriile-s cu ferestrele sparte,

de când mă chinuiam să le șterg

cu niște lacrimi nehotărâte,

agățate în perdeaua dimineților

dintre insomnii…

Sărbătorile stau la masa ploilor,

va fi exces de iubire și nu suntem

antrenați să o conservăm

pentru seceta următoare,

în care mereu se găsește măcar,

o singurătate

pe metru pătrat.

Toate rochițele mele sunt tinere,

dar nu se mai bucură

când sunt luate la dans,

au rămas în urmă cu dorințele

și-au uitat alfabetul surzilor,

alte anotimpuri, alte culori…

și totuși îmi antrenez așteptarea,

chiar de ar fi s-o desenez pe trotuar,

tăceri șlefuite ca să iubească…

4.

Taine

Sângele s-a uscat,

tălpile mele nu mai sângerează,

e pustiul care mă recunoaște…

Un nimic exersat.

Toate se salvează,

când iubim, restul exerciții

de socializare, lespede pe suflet.

Între ieri și mâine,

un destin aplatizat,

multe frici condensate,

bucurii amânate,

până ce cărarea dispare.

Ți-am scris un mesaj,

pentru viața viitoare, nu mai e

valabil,

dar amprenta intră în Adn.

Ai grijă de mine,

ca să-ți port tainele mâine,

ca să-ți fiu ce aș fi vrut.

5.

Sacoșa destinului

Vine un moment când nu mai încapi,

în ea de viață…

ploaie, apă de ploaie…

Se mai așază bucuria,

printr-o uitare benefică.

Dumnezeu încurcase paginile-mi,

abia acum restabilesc ordinea.

Nu eram, unde ai fost,

n-ai ajuns când îmi trebuiai…

Imagini amalgamate,

caleidoscop abandonat,

pictură abstractă, viața pe cont propriu,

nu se povestește, se tratează pe viu.

Amintiri cicatrizate,

nimicul cel de toate zilele

ne trăiește secundele nisipului

lipsă din clepsidră.

Eu, tu, boabe de rouă

în sacoșa destinului,

ne amestecăm ploaia, dătătoare

de uitare…

 

 

 

 

 

Distribuie:

Locuri de munca difamcom

Valeriana Gurmand + Raiman

Trimite știrea ta > 0737 449 352 > [email protected]

#Citeste si:



Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public
Flax Gopo
Webhosting Armand Media Star Sistems Security - Paza si protectie

Lasă un răspuns

Info politica de confidentialitate

Cititorii Gazetei - Google.com
Cititorii Gazetei - Trafic.ro