1.
Sfârșit
La sfârșit de săptămână
Aș privi înapoi
La cerul înflăcărat de dor
Sau de durere – încă nu îmi este clar.
Cert este că aș privi la el,
Aș asculta tot ce are de spus
Și l-aș sfătui cum să nu se mai îmbete
Cu acele substanțe inflamabile:
Cu dor sau cu durere.
La sfârșit de lună
Aș ignora cutremurele
Pentru prima dată în ceva vreme,
Și aș încerca
Sau aș înceta – nici asta nu îmi este clar încă,
Să simt bucuria celorlalți.
Iar la sfârșit de an
M-aș întoarce pe prăpastia
Pe care cresc flori de nu-mă-uita,
Aș privi la mine prin cerul plin de stele
Și aș vedea totul clar.
M-aș îmbăta cu acele substanțe inflamabile
Și din ambele m-aș aprinde
Asemenea cerului din acel sfârșit de săptămână.
Aș simți un ultim cutremur
Iar apoi nu aș încerca,
Dar aș înceta
Așa cum, fără să îmi dau seama,
Am mai făcut-o odată, în acel sfârșit de lună.
Și aș înceta
Mahmur de trează.
2.
Dezîmbrățișare
Dezîmbrățișează aerul din jurul meu
Cu tot ce conține:
Idei gândite în șoaptă
De teama ca sunetul să nu se propage
Până la inimă,
Pahare pline de visuri
Pe care le bei și îți dau curaj,
Pentru câteva ore,
Să asculți ecoul propriilor fapte,
Fumul perpetuu rămas după toate incendiile
Pornite din încercarea de purificare
A pseudopăcatelor pe care le-am făcut
Din clipa apariției în această pseudolume.
Dezîmbrățișează-le pe toate,
Pune-le într-o sticlă,
Și arunc-o în mare.
Las-o să plutească,
Să lupte cu valurile
Și cu toate celelalte pericole neștiute,
Las-o să călătorească fără busolă,
Ghidându-se după energii
Numai de ea simțite
Și după voci
Numai de ea auzite.
Las-o să plutească până va ajunge
La cineva care are nevoie de acest aer
Proaspăt învechit
Și care, cu o singură respirație
Va recicla toate acele idei
Gândite în șoaptă,
Va bea toate acele pahare
Pline de visuri
Și se va învălui
În toate acele pseudopăcate,
Creând din ele
O nouă religie.
Dezîmbrățișează aerul din jurul meu,
Apoi dezîmbrățișează-mă pe mine,
Pune-mă într-o sticlă
Și aruncă-mă în mare.
3.
Privește
Desprinde-te de propria piele
Și privește-te
Așa cum nu ai mai facut-o până acum.
Privește-ți privirea rătăcită
Printre vieți, clădiri
Și geamuri neacoperite,
Privește-o și spune-mi,
Vezi cum s-au mutat în ea
Toți norii negri din lume?
Și gura, pe ea ai privit-o?
Cu tot cu firimiturile de univers
Ce au rămas pe buzele uscate
Care imploră continuu
Să le redai oceanele furate
Sau măcar o picătură
Din ai tăi nori negri…
Spune, pe ea ai privit-o?
Dacă tot suntem aici,
Privește-ți și trupul
Cu toate adânciturile
Perfecte pentru a-ți adăposti
Bucățile tăioase de viață spartă,
Trupul ăla deformat de spaima
Ieșirii din caietul de vise și visuri…
Apoi, mai privește-te o dată, întreg,
Și spune:
Cât din ce vezi
Ești tu cu adevărat
Și cât e doar un alt strat protector pe care l-ai crescut,
Inconștient,
Pentru a te adapta?
Pe urmă, după ce te-ai desprins
De propria piele,
Inspectează-i straturile cu mare atenție,
Ca nu cumva să le sfâșii mai mult decât sunt deja,
Și desprinde din ele
Noile orizonturi, noile întunericuri…
Și pe noi.
Desprinde-le și pune-le la păstrare,
Semințele înfășoară-le în ziare
Iar restul închide-le în borcane.
Te asigur că va veni o vreme
În care vei avea mai mare nevoie de ele
Decât acum,
Oricum nu pierzi multe,
Oricum până acum
Te-ai temut să le folosești.
Și oricum nu știi să trăiești.
Facebook
WhatsApp
TikTok
