1.
te joci
pui un fir de păr în plic şi îl trimiţi morţii
nu te grăbeşti nu aştepţi răspuns
moartea e singura amintire de familie
ce nu poate fi înstrăinată îţi spun
tu rîzi dansezi plîngi şi iar rîzi dansezi plîngi
cercul plimbat în jurul bisericii – prima ta rugăciune
e atîta linişte că auzim cum se subţiază sunetul între noi
de ce îmi arăţi mie
ceea ce sinelui tău îi ascunzi?
prin goliciunea ta se vede ca printr-o firidă
ce e dincolo? o naştere sau
un sacrilegiu de hîrtii albe?
încă nu știi hai joacă-te hai joacă-te
jocul tău a uimit o cascadă nu te opri
i-ai înnebunit pe toţi ai dereglat busolele
ţi-e frică ştiu dar joacă-te joacă-te joacă-te
jocul tău face să se repete
soarele după lună cuvîntul după cuvînt
un fel de a te apropia de tine însuţi
prin toate deodată
de a sta ascuns mai în adînc
decît cele nevăzute la sfîrşitul jocului
cînd tu, copil, te vei trezi întrebînd:
tată, ce foc uriaş a stins, cu apa ei, marea?
2.
te-ai dus… de pe mal
copilul suflă deznădăjduit spre corăbii
o singură dată te-ai răsucit cu tot
cu valul ce-ţi apăsa pe timpan
acum eşti mai grea decît mi s-a părut luna
trecînd pe deasupra apei
e pîclă de pereţi se agaţă
paznicii nopţii otrăviţi cu ierburi
este sfîrşitul oare?
sau doar se arată la geam
un os desprins din icoană?
timpul trece copilul se miră
că totu-n ochiul lui stă mic şi răsturnat
o îngrămădire de spaţii şi semne ciudate
cînd să înţeleagă cînd să se bucure
dacă ai plecat? pe apa liniştită
se vede doar un sfîrc împingînd în sus
lenjeria uşoară a nopţii
3.
s-a spart ugerul nopţii
în gura mea
întunericul e subţiat
pînă la platitudine
greu cîntă cocoşii –
pietre peste casă
îmi aud paşii
lîngă cîntarul cerului
încet încet
am ajuns la capăt
un animal se întoarce
în desenul din peşteră
după ce a fost hăituit îndelung
4.
a trecut timpul, au trecut turmele
ca un vînător de recompense, vîntul
le-a adus înapoi urmele. sînt peste tot
pe unde nu te aştepţi. ai auzit, moartea-i un joc
pentru cei înţelepţi? cum să te-ascunzi,
cum să nu-ţi pese,
cînd toate cele vii
sunt de cele moarte alese? şi trimise aici
să sporească misterul. ţi-e teamă
că prea tîrziu pămîntul de sub picioarele tale
va întîlni cerul. s-or recunoaşte oare,
vor fi ca la-nceput, cînd din acelaşi
semn s-au desfăcut? şi au pornit să îşi caute
fiecare un rost:
cele ce sunt pe urma
celor ce-au fost. ca două animale
hrănite de acelaşi stăpîn,
viaţa şi moartea
împreună rămîn. chiar dacă timpul
simte o plăcere ciudată de-a nu mai fi
– un an ce are doar
o singură zi. şi aceea prea scurtă
pentru cîte sunt de trăit.
tu eşti orbul ce nimereşte în mare
şi dintr-odată e fericit.
5.
ţi s-a deschis ochiul, Doamne, ce să-i arăt
cînd toate se duc din mine pe o apă?
pene de gîscă în noapte – sufletele oamenilor,
înşirate pe o aţă la gîtul tău.
o linişte de-nceput. timpul înlemneşte
ca o orchestră atentă la mîinile celui ce se îneacă,
doar eu aud în vis clipocitul apei
peste icoana la care mă rog.
soarele iese din mare, cercul se închide
– şarpe ce muşcă, pe furiş, din propria-i coadă –
tu nu te arăţi, dar întorcînd pietrele
de pe faţa ascunsă a fiecăreia îmi vorbeşte un înger.
noi doi pe cer dintr-o dată imenşi
– om şi sfînt alergînd unul înspre celălalt –
închizîndu-ne perfect ca subsuoara
celui coborît de pe cruce.
Facebook
WhatsApp
TikTok
