ortooxacell kiss2022.gif Flax

COSTIN TUCHILĂ – Privirea și cadrul – Actorul poet

   Mircea Albulescu (4 octombrie 1934, București–8 aprilie 2016, București)… Scriind despre un actor cu o asemenea popularitate, cum a fost Mircea Albulescu, constat că lucrul cel mai dificil este tocmai să faci abstracţie de popularitate, pentru a nu repeta locuri comune. Mă întreb dacă este cu adevărat posibil şi dacă, pe de altă parte, este util. Dacă nu cumva au şi locurile comune rostul lor într-un portret critic. Dar cred că ar fi mai bine să abandonez întrebarea – şi gândul –, pentru simplul motiv că ele pot deveni un real obstacol. Când îţi propui (ce trufie!) să dai la o parte ce ştii că s-a spus despre subiectul abordat, abia atunci vei constata că nu ai adus nimic nou iar deziluzia va fi pe măsură.

Mircea Albulescu în rolul lui Danton din piesa lui Camil Petrescu, Teatrul Național din București, 1974

   Popularitatea actorului de teatru Mircea Albulescu era egală cu aceea a actorului de film Mircea Albulescu. Ca şi Ştefan Iordache, Victor Rebengiuc, Toma Caragiu sau Gheorghe Dinică, Mircea Albulescu s-a impus ca unul dintre reperele artei interpretative româneşti atât pe scenă, cât şi pe marele ecran. Este, în această profesiune, o situaţie nu foarte frecventă, dacă observăm că puţini dintre actorii deveniţi vedete internaţionale ale filmului sunt şi mari actori de teatru, că au o carieră, dacă nu egală valoric, măcar comparabilă în cele două forme de artă atât de populare. Parcurgând biografia artistică a lui Mircea Albulescu, faptul devine evident, indiferent de rolul interpretat. În cazul unui actor de o asemenea forţă expresivă, împărţirea schematică în roluri mari şi roluri mici nu mai poate rezista. Uneori se întâmplă chiar ca un rol episodic, o scenă să fie reţinute cu prioritate, iar faptul acesta să se transforme într-un elogiu implicit. Roluri mari jucate extraordinar de Mircea Albulescu, ca Danton din drama lui Camil Petrescu, într-un spectacol devenit deja de referinţă în istoria teatrului românesc, Şerban Sineşti din Jocul ielelor, Grigore Bucşan din Ultima oră de Mihail Sebastian, Satin (Azilul de noapte de Maxim Gorki), Egist (Orestia de Eschil), Basarab (Croitorii cei mari din Valahia de Alexandru Popescu) sau Regele George al III-lea (Nebunia regelui George de Alan Bennett), au fost concurate în ochii publicului de expresivitatea unor apariţii episodice. Cine nu a reţinut scena sodomizării lui Victor Petrini din filmul Cel mai iubit dintre pământeni, în care Mircea Albulescu înfăţişează un deţinut transformat în gardian monstruos?

    Simpla enumerare a rolurilor arată disponibilitatea rară probată de Mircea Albulescu de-a lungul a peste o jumătate de veac de carieră artistică. S-a ilustrat practic în toate formele şi formulele de teatru, de la tragedia antică la teatrul absurdului, de la montarea în gust „clasic” (Azilul de noapte în regia lui Ion Cojar) la cea modernistă (O scrisoare pierdută în versiunea lui Alexandru Tocilescu). Dincolo de ecoul de ansamblu pe care l-a avut un spectacol sau altul, succesul său a fost constant. Dacă ar trebui să-l compar cu mari actori de altădată sau cu mari actori de astăzi ai teatrului românesc, nu cred că aş reuşi să fac apropieri semnificative. De fapt, exerciţiul nu ar fi în nicio privinţă folositor, pentru că, în arta interpretativă, personalităţile de anvergură au o individualitate care se lasă cu greu aşezată în tipare, oricât de  elastice ar fi ele.

   Actor de rară intelectualitate, care studia atent, chiar meticulos, dimensiunile psihologice ale personajului, Mircea Albulescu era înzestrat cu acea ştiinţă a compoziţiei scenice care nu se află la îndemâna tuturor. Ştia când trebuie să strălucească dar, mai ales, ştia când, într-o scenă, trebuia să treacă pe plan secund pentru a-şi valorifica partenerul sau pentru a nu ieşi câtuşi de puţin din convenţia teatrală. Dar calităţile intelectuale şi tehnica de maestru nu devin niciodată obstacole pentru autenticitatea trăirii, pentru acel fapt irepetabil care conferă atât de mult farmec teatrului. Dacă nu a fost un actor „de instinct”, la care predispoziţia naturală să primeze, nu se poate spune că Mircea Albulescu a fost excesiv în elaborare, prea studiat în compoziţie. Dimpotrivă – şi tocmai cultivarea acestui echilibru între spontaneitate, fantezia de moment şi lucrul minuţios al fiecărei nuanţe stilistice a fost de natură să încânte în jocul său. De multe ori aveai impresia că vulcanul va erupe; observai însă cu câtă abilitate a fost condus totul de un artist care ştie dinainte unde trebuie să ajungă. Fizicul impunător, atletic, prezenţa masivă, privirea pătrunzătoare, timbrul grav al vocii te-ar fi făcut să-l crezi predestinat numai unor anumite roluri, acelea din registrul dramelor profunde. Mircea Albulescu a demonstrat însă cât de fragile sunt delimitările pe care le facem uneori, etichetând actorii. A jucat comedie cu aceeaşi aplicaţie cu care a jucat dramă. Dar, dacă în teatrul modern limitele dintre genuri nu mai există, modalităţile de abordare interpretativă sunt, parcă prin compensaţie, cât se poate de diversificate. „Am jucat şi îmi place să joc comedie de actor de dramă”, spunea Mircea Albulescu în interviul din cartea Poezie de teatru. Pușa Roth în dialog cu Mircea Albulescu, Iași, Editura Ars Longa, col. „Summa cum laude, 1, 2008, n.n.. Nu e niciun paradox, explicaţia venea imediat: „Adică joc comedie, nu sunt comic. Dacă sunt pus în situaţie de comedie, joc comedie, dar nu pot să ies pe scenă să spun «monoloage», nu pot.” Aceasta pentru că rolurile de compoziţie, indiferent de întinderea lor, sunt cele care îl avantajau. Nu trebuie să credeţi din această mărturisire că simţul ludic îi lipsea. Omul şi în egală măsură actorul treceau cu uşurinţă de la glumă la lucruri grave. Iar pe acestea din urmă ştia să le comunice pe un ton deopotrivă firesc şi detaşat, oarecum desprins de agitaţia cotidiană, fapt întotdeauna seducător într-o conversaţie dar – să recunoaştem – şi pe scenă.

   Am avut de multe ori ocazia de a colabora cu Mircea Albulescu la teatrul radiofonic, pentru care avea un adevărat cult. Dacă ar trebui să aleg doar zece dintre marile roluri înregistrate la Radio, aş fi pus fără îndoială în dificultate. În mod sigur însă, nu ar putea lipsi Danton, Oedip, Othello, Hagi-Tudose, Bătrânul din Bătrânul şi marea după Hemingway (un spectacol de autor în care Mircea Albulescu semnează dramatizarea şi regia), Mephisto (din tragedia lui Marlowe şi din drama lui Goethe), Polonius (Hamlet în regia lui Adrian Pintea), Zorba. În Mantaua, dramatizarea Puşei Roth după nuvela lui Gogol, Mircea Albulescu făcea dintr-un rol secundar, croitorul Petrovici, o creaţie antologică. Frazarea, accentele, reacţiile aveau o asemenea plasticitate încât dădeau ascultătorului o imagine vizuală cât se poate de veridică a personajului. Citind din Caragiale, graseia inimitabil, valorificând textul şi mai ales subtextul celor trei portrete de Moftangii (Mofturi, în care am reunit câteva dintre textele publicistice ale lui I. L. Caragiale, în lectura unor mari actori). Acelaşi procedeu era folosit cu un efect neaşteptat în discursul lui Farfuridi (fragmentul cuprins în recitalul Contraste din primăvara lui 2006). Nu puteau lipsi din acel recital, în care actorul interpretează cinci roluri cu totul diferite, Danton şi Hagi Tudose. Alături de ele, Voiniţki (Unchiul Vanea) şi Regele Lear. Proteismul este o condiţie a profesiunii de actor. Dar tot o condiţie este ca, fiind mereu altul, în funcţie de partitura pe care o ai de interpretat, să rămâi tu însuţi.

   Personalitatea artistică atât de puternică a lui Mircea Albulescu dovedea cu prisosinţă acest adevăr cu valoare axiomatică. Tehnica sa de radio era desăvârşită şi pentru mulţi dintre confraţii mai tineri, a-l avea partener devenea o adevărată şcoală. De altfel, ca şi pentru noi, cei din Redacţia Teatru a Radiodifuziunii. Am avut ocazia de a colabora la un spectacol regizat de Mircea Albulescu la Teatrul Naţional Radiofonic: Ieri după Shakespeare sau Visul unui preşedinte de Puşa Roth. Regizorul, care interpretează şi rolul principal, a eliminat de la bun început locurile comune, acelea care puteau face ca textul, satiră a psihologiei şi moravurilor contemporane, să fie receptat neadecvat, adică transformat într-un scheci umoristic. Între vis şi realitate, sau mai degrabă pradă unui coşmar, un preşedinte de concern amestecă reminiscenţe livreşti (lecturi din Shakespeare) cu situaţii trăite zilnic, devenind când ridicol, când monstruos, într-o compoziţie dramatică ingenioasă şi şocantă prin neprevăzutul situaţiilor. Viziunea regizorală a surprins de la bun început prin distribuţie: rolurile Regele Lear, Kent, Bufonul au fost interpretate de Coca Bloos, Sanda Toma, Tamara Buciuceanu iar Hamlet, Marcellus şi Horatio de trei copii. Miraţi, dacă nu cumva chiar contrariaţi, eu şi colegii mei, când am primit „ciudata” distribuţie, am constatat însă că această interpretare a textului avea deplină acoperire în redarea expresivă a coşmarului trăit de micul monstru imaginat de autoare.

   Câtă forţă, câtă energie intelectuală, atâta sensibilitate şi blândeţe – s-ar putea spune citind cărţile lui Mircea Albulescu, articolele sale, interviurile risipite în presă. Poetul era un reflexiv care părea a dialoga mereu cu sine, dorind să se descopere sub măştile pe care singur şi le-a aşezat. Nu rezultă de aici o criză a identităţii, clamată cu disperare sau, dimpotrivă, trăită cu luciditate. E mai degrabă un exerciţiu de recunoaştere, o vizitare de sine, pentru a folosi ideea din titlul volumului de debut, Vizite (1985). Vizitele sunt, metaforic, chipurile, ipostazele, atitudinile pe care poetul le observă, de multe ori în strânsă legătură cu o vârstă, o întâmplare sau într-un răgaz de meditaţie, când tăcerea care îl înconjoară este invitaţia directă la poezie. Nevoia de poezie, spunea Mircea Albulescu, este „nevoia de a te întoarce acolo unde tăcerea poate avea o valoare aproape egală cu vorba.” Tăcerea este aici umbra gândului. Schimbând perspectiva, putem invoca tăcerea devenită mijloc de expresie în teatru, despre care Mircea Albulescu vorbea adesea.

   Actorul nu poate fi ignorat de poet în aceste „vizite naive”, „vizite neaşteptate” şi câte altele, pentru a cita secţiunile volumului. Dialog este, în acest sens, un text semnificativ. Prospero, celebrul personaj shakespearean, îşi priveşte din oglindă interpretul. Făptura imaginară vorbeşte „chipului său de ocazie” pe care îl vede trist, abătut, numindu-l „eu al meu, întunecat”. Este o dorinţă de identificare în sens invers, a personajului cu actorul care îi dă chip – a ideii, dacă vreţi, cu poetul care o pune în pagină. Totul pare a se sfârşi când faptul real (chemarea în scenă) intervine brutal, dar finalul poemului reface în două versuri această magie a identificării: „«Prospero, în scenă – imediat!»/ Se-aude-n cabină chemarea…// Ciudat,/ Odată cu Prospero,/ Eu însumi m-am ridicat!”

    Motivul timpului, dorinţa de a extrage semnele distinctive ale fiecărei vârste, încercând – surprinzător – de a le scoate oarecum în afara timpului, domină în poeziile şi poemele în proză ale lui Mircea Albulescu. „Aud cum îmi albeşte părul” este un vers memorabil care dă titlul unei poezii din volumul Fluture în lesă de aur (2002): „Râsul tău orbitor/ ca o ploaie despuiată /pe faţa altui bărbat.// Îndoiala…// îndoiala asta/ de-ar avea un nume/ de care s-o apuc.// Ceasul hotar/ cheltuindu-mi şi măruntele/ rosturi uitate.// Liniştea îmi retează urechile// Aud cum îmi albeşte părul.”

   Această frecventă invocare – şi nu obsesie – a timpului, cu toată familia lui de semnificaţii, până la dorinţa firească de a opri clipa privilegiată, de a anula astfel curgerea inexorabilă, se face vizibilă şi în gesturi „exterioare” creaţiei propriu-zise. Vizite avea un post-scriptum ce trimitea direct la vârsta autorului, care împlinise 50 de ani. Poezia se intitulează pur şi simplu Patruoctombrieomienouăsuteoptzecişipatru: „azi-dimineaţă/ mi-am pieptănat/ calendarul/ cu frizură linsă,/ peste cap,/ renunţând la vechea mea/ cărare,/ să pot astupa/ cu el/ golul care leagă/ toate jumătăţile mele.// de azi/ orice pas/ până la// sfârşit// e/ numai plecare!” Volumul Pajura singurătăţii apărea chiar în ziua în care poetul împlinea 60 de ani, 4 octombrie 1994. Metafora, atât de personală, a „fluturelui în lesă de aur” se descifrează şi ea, dincolo de conotaţia ascunsă a sensului care trăieşte independent de intenţia autorului, în veşmântul unor străluciri nebănuite, ca un corolar al timpului.

   Textele în proză ale lui Mircea Albulescu, publicate în presă şi reunite în volume pot fi circumscrise unor specii diferite, fără o delimitare clară, autorul luându-şi libertatea firească de a combina mai multe registre stilistice. Sunt poeme în proză, fragmente cu caracter memorialistic, tablete, portrete de actori etc. Din toate se desprinde o blândeţe a tonului, acea blândeţe din cuvintele cu care se adresează adesea semenilor: „Bunii mei…” Cititorul se poate întreba ce înseamnă baraka (Baraka, bunii mei…, 1998). Poate crede că e doar o fantezie trimiţând la imaginea bazarului sentimental. Adică, „baraca este locul acela, prin definiţie trecător, care adăposteşte dintotdeauna acei oameni minunaţi şi visele lor de-nălţare care, ca toate visele, trebuie să poarte şi ele, cu voia sau fără voia lor, prenumele de «provizoriu».”   De ce nu, navigând în istoria teatrului, ne putem gândi la teatrul universitar cu acest nume, „La Barraca”, fondat de Lorca în 1932. Spiritul ludic al autorului oferă însă cheia chiar în finalul textului din care am citat. Baraka e un cuvânt arab cu sensul de „binecuvântare sau protecţie oferită de Allah unor persoane, locuri, obiecte, date precise, prin aceasta conferindu-le o influenţă spirituală benefică.” În traducerea liberă a lui Mircea Albulescu, „cam pe acolo trebuie să căutăm, cred, neamul ăl bătrân al cuvântului «Baftă!»”

   S-ar putea spune fără exagerare că autorul Biletelor de favoare a realizat în cărţile sale, direct şi indirect, portretul viu al „generaţiei de aur a teatrului românesc”, cum a fost numită promoţia 1956 a Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti, din care el însuşi a făcut parte. Portretul este, fireşte, şi un autoportret. Nu s-ar putea altfel, căci vorbind despre alţii, vorbeşti de multe ori despre tine. Nu veţi găsi aici caracterizări în stilul comentariului critic, dezvăluiri senzaţionale din culisele teatrelor, amănunte legate de mari spectacole din ultimele decenii, din categoria celor care fac deliciul unui anumit public. Nici simple file de jurnal, pline de evocări sentimentale sau de remarci generoase la adresa colegilor mai tineri. Ceea ce veţi afla este mai ales o stare de spirit. Citându-l pe Mircea Albulescu, „surâsul acela care scurtează distanţele şi îngăduie înţelegerea acolo unde totul pare de neînţeles.”

 

 

COSTIN TUCHILĂ este un foarte cunoscut jurnalist cultural și critic literar român, un foarte apreciat realizator de teatru radiofonic, a lucrat la Societatea Română de Radiodifuziune, Redacția Teatru și este Redactor-șef la Revista Culturală Leviathan

 

Distribuie:

Lasă un comentariu

Agenda Politică Locală

psd pnl usr aur
MedcareTomescu romserv.jpg novarealex1.jpg hymarco fierforjat.gif
Trimite știrea ta > 0737 449 352 > [email protected]

CITEȘTE ȘI

Gopo
Foah ConsultOptic
Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public

Parteneri media