1.MINUNATA INSPECȚIE!
Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la naveta profesorilor şi la sperţul care se dă şoferilor sau naşului, la oligofrenii supradotaţi de prin mahalale, de-şi duc creierii în sacoşă de grei ce sunt şi ajung în armată fără să ştie buche de carte, când îmi amintesc bandele de tineri învăţăcei spărgând cu iscusinţă dughenele privatizaţilor sau telefonând dulce dragelor lor profesoare, ca să le demonstreze potenţele lor sexuale, parcă îmi saltă inima de scârbucurie! Dar nu e minunăţie mai mare între minunăţiile învăţământului ca inspecţia şcolară. Câtă inteligenţă şi spiritualitate românească în acţiune nu dau la iveală aceste inspecţii! Şi asta începând cu anunţul inspecţiei inopinate, care anunţ, pe căi neştiute, prin ţârâituri întortocheate de telefoane, se face totdeauna. Aşa că atunci când inspectorul „pică” la o şcoală, directorul a primit de mult ştafeta de la Inspectorat ori de la colegul deja inspectat despre pacostea care o să-l calce. O înţelegere mai tare decât jurământul fraţilor de cruce leagă pe toţi directorii din judeţ într-o reţea în care îndatorirea de bază este să se înştiinţeze la timp unul pe altul. Linia de directori aflaţi pe traseul taifunului ştie, astfel, dinainte, înştiinţată de obicei de secretară cu glas gîfîit de emoţie: „Vine inspecţia! Acu-i testiculează (un termen specific domeniului, la jumătatea drumului între „test” şi „testicul”) pe cei din Gheboaia. Urmează Popăuţii şi pe urmă noi”. Bineînţeles că se întâmplă şi întârzieri, întorsături neaşteptate, încurcături şi abateri de la calea dreaptă a inspecţiei în vreun sat răznit de drumul mare. Căci, se ştie, experienţa de veacuri a poporului a arătat, inspecţiile caută locurile retrase, unde să se mai încingă şi câte un zaiafet. Cohorte de educatoare, învăţătoare şi profesoare meştere la bucate lucrează zi şi noapte prin cuhnii, profesorii cu darul suptului sunt avertizaţi să nu vină cu „bomba-n cap” chiar la inspecţie, elevii spală gleturile tapetate cu muci uscaţi îndrumaţi cu dupaci îndesaţi de femeia de serviciu, alţi elevi fugăriţi de profesorul de sport strâng hârtiile şi chiştoacele aruncate de „măgarii de-a opta”.
Dar totul depinde de care inspector vine. Fiecărui inspector i se află datele biografice mai ceva ca la KGB, doar-doar i se vor găsi ceva slăbiciuni sau metehne omeneşti ori nişte rubedenii cât de depărtate care să-şi aibă locul de baştină în satul inspectat. Dacă se află ceva, alta-i treaba! Poate fi îmbrobodit degrabă. Unii inspectori merg de-a‘mboulea la ore, joacă darabana cu degetele pe bancă, aşteptând sfârşitul orei. Apoi dom’ inspector se întinde la masă, după ce în prealabil a bolmojit un proces-verbal de inspecţie precum că totul a ieşit bine, cu mici excepţii, ce ţin de slaba bază materială a şcolii. Şi bine zis se întinde la masă, căci inspectorul cu pricina ştie să îndelungească masa, întrebând la început de belelele şi necazurile vieţii profesorilor de la ţară, ascultând cu răbdare toate of-urile „colegilor” săi, cum le spune. În privinţa mâncatului, oaspetele face cinste bucatelor gazdei, căci cum mănâncă dom’ inspector, să fi mâncat la nouă pomeni şi la nouă praznice şi tot ţi-ar fi făcut poftă. „Să ne scuzaţi că ne-a fost în grabă”, zice directorul, dar curând gazdele vor constata că domnul inspector aman îi mai place lingura mare şi adâncă. Ţopul de pui, trecând prin rotisorul măselelor inspectoriale, iese alb, fără urmă de carne pe el. Pe urmă, fără să aştepte multă poftire, mi-ţi înşfacă cogea castron vârf cu sarmale, le tăvăleşte pe acestea prin smântână de mai mare dragul şi apoi iute şi degrabă le trece pe sub nas la vale gogâlţ-gogâlţ, neuitând să trimită în urmă şi un gălătuş de mămăligă fierbinte. Apoi altă tăvăleală, alt gălătuş şi iar gogîâlţ-gogâlţ pe gât la vale. Şi uite aşa, haida-hai, haida-hai, cărăbăneşte câte jumătate de ceaun din cel mare în care se curăţă borhăile la Crăciun. Başca nişte colţunaşi pe care asudă mestecându-i, cozonacii, pârjoalele, pastrama şi alte asemenea bunătăţi pentru ostoirea zelului inspectorial.
Mai rău era cu alţii, care se întreceau cu rândul paharelor pe care le sugeau de parcă n-au mai fost. Altora însă, când plecau în inspecţie, li se trezea foamea adormită în pustiul vieţii conjugale şi…
Dar mai bine să ne oprim aici. Soţia, citind cele de mai sus, îmi spune să-mi ţin mai bine limba între dinţi că, la o adică, tot profesor sunt şi eu. Aşa că, în încheiere, să spun că tipurile şi tertipurile de mai sus ţin doar de vechiul şi odiosului regim. Şcoala noastră de astăzi…
2.BAZAR
N.A. În 2010 (sau 2009?) participam cu texte la Roliteratura. Am fost „evidențiat” (premiat, spuneți cum vreți) de mai multe ori de cititorii site-ului și de criticii literari aferenți. Cu această ocazie textul de mai jos a fost pus în scenă („scenă” este impropriu spus) cu ingeniozitate și talent de Anton Lumi și de actorii ei la un club (i-am uitat numele) din București. Cu acest prilej și cu prilejul altor premieri am cunoscut și alți oameni de mare calitate, care gravitau în jurul Roliteraturii, site astăzi defunct. Iată textul cu pricina:
Bobor, basarabeni, basarabence-n broboade bejulii, băietani, bozgori binecrescuţi, boanghine, bagabonţi, bieţi bugetari, bandiţi, bojogari, bimbangii, boschetari, botanişti, borfaşi bunghind biştari, Bobleaşcă, Bulache, băutură-n belşug, basamac, barul “Brooklin”, Busuioacă Bohotin, berică, “bihoreană”, bărbaţi băuţi bălăngănindu-se, borîtură, buticari, barosani, boşi, barăci, basmale, băsmăluţe, batice, batiste, bluze bordo, băşti, bikini, burci, blănuri bengoase, borangic, broderie bănăţeană, beteală, botoşei bebeluşi, bumbac, bretele, bulendre, belciuge, bomfaiere, bolţari, barde, bărdiţe, bricege, butoiaşe, budane, bidoane, bărdace, butii borţoase, beschii, baroase, bucşe, burlane, butelii, broaşte, biciclete buşite, brichete, bibelouri bălţate, bătătoare, baloane, bocanci, bentonită, biciuri, biscuiţi, bulion basarabenesc, bureţi, baclavale, boia, boiele, borş, bomboane, bojoci, buturi, buturele, boaşe berbec, batoane, balamucuri bizare, babe bisericoase, Biblii, broşuri, “Botezul bisericesc”, “Biruinţele blîndeţii”, blagoslovenii, boaite burtoase, babuşti bucălate, bolşovici, “Borea, beghi, balvan!”, “Bliat’!”, baloate, bagaje, baniţe, boccele, băbătii, babete, baci, bătăuşi bezmetici, badea Baboi, bădiţa Blejuşcă, bistriţeni blajini, bărboşi, borcoi buzaţi, “Baragladină!”, boroaice, “bahtă! bahtă! bahtă!”, bubuline, başoalde, balabuste, borţoase, băgăreţi, blegi, buzunăreli, bruftuluială, burduşeli, buchiseli, “Buf, bof!”, “Boule!”, “Beşinos bătrîn!”, “Bătu-te-ar benga!”, bocete, băşcălii, batjocură buruienoasă, baliverne, “Bărbatu-i bine?”, “Boleşte”, braşoave, bancuri, bîrfe, bodogăneală, Bombonel bagă beţe Bunicii, Brucan bîjbîie, Bogdan Baltazar bănuieşte, barem Băsescu beşteleşte, boborul blastămă, beţie, barbarie, biznis, bunăstare, baligi, beneficii, balamuc, bairam.
Bazar, bădie!
Buticarul: Bre, basarabeanco, bagă-ţi bagajele n boxă!
Basarabeanca: ?!
Bebe bateristu’: Bună bucăţică! Beton!
Buticarul (băţos): Bă, basarabeanco, bagă-ţi boccelele! Blochează biroul!
Basarabeanca: ?!
Bill Bagabontu’: Bunuţă, băga-mi-aş!
Bebe bateristu’: Bestială! Başca balconaşele.
Buticarul (behăie): Bă, basarabeanco, boccelele!
Basarabeanca: ?!
Bebe&Bill (bufon): Beleşte-o, bădie!
Buticarul (băgat’n boale): Băi, basarabeanco, bagă-n bostan. Beleşti belingheru’!
Basarabeanca: Bagicureşte-mă, bre, bagicureşte mă!
Buticarul: ?!
Basarabeanca: Nu-s a’ mele boccelele!
3.MALLDOVEANUL
( schiţă de portret )
Noua subspecie naţională a apărut, bunînţeles, odată cu mall-urile. Dar nu chiar de la început. Prima dată, cînd au apărut aceste complexe comerciale, lumea s-a îngrămădit ca la urs, atrasă de aceste adevărate cocteiluri Mallotov cu sclipici. Căci glanda curiozităţii se umflase pînă peste poate. Dar celor mai mulţi, cînd au văzut că preţurile sunt de trei ori mai mari ca la orice magazin obişnuit, le-a dispărut curiozitatea şi au rărit vizitele la numitele complexe, care, cum s-ar zice, îi complexau.
Dar au rămas malldovenii să bată mall-urile cu pasul lor mallatic. Pentru ei numitul complex (în ambele sensuri semantice) a devenit nu o unitate comercială, ci un minioraş, o provincie administrativă, un dominion în care îşi desfăşoară un nou mod de viaţă. Au n-au bani malldovenii îşi duc traiul la mall. Şi apropo de bani. Să nu-l confundăm pe malldovean cu Moş Sacoşă, cel despre care scria excelent Nicolae Turtureanu; Moş Sacoşă, cel cu pipi colectat dimineaţa în eprubete, care caută „piaţa cea mai ieftină” şi reţete compensate. Să nu-l confundăm nici cu ţaţa Tanţa, cea cu coafura „cu sarmale” de Paşti şi de Crăciun, cu glezne umflate, macrameuri putrezite şi toate discurile lui Gică Petrescu. Ca şi Moş Sacoşă, ea nu are ce căuta la mall. Banii, bată-i vina!
E drept, malldoveanul are, garantat şi egal, dreptul la sărăcie. Ca majoritatea dintre noi în capitalismul acesta de junglă. Dar ceva bani tot mai are malldoveanul: ori îi trimite cîte ceva nevastă-sa din Italia, ori îi mai rămîne de la alcoolaţia lui fiu-său, ori de la ajutorul social… Poate fi şi cu servici, poate fi din diverse categorii şi subcategorii sociale: purtători de brancarde prin spitale şi de pancarte pe la mitinguri, tăietori de lemne, tăietori de cifre prin birouri, tăietori de frunză la cîini, etc. Nu mai continuu cu meseriile, ca să nu vă încarc(erez) de sugestii. În orice caz, nu intră aici noii îmbogăţiţi cu piscină, cu scară interioară la viloi, cu cămin din marmură de Suedia şi labradorul Grivei. Aceştia vin la Mall în maybach-ul propriu, îl lasă dîrdîind în parcare în paza labradorului Grivei amintit şi a fufei aferente (nu pot să-i spun amantă, căci ar însemna să jignesc trainica instituţie a amantelor). Apoi intră vorbind preocupat la mobil, despică masa de malldoveni, plictisit că trebuie să respire acelaşi aer cu aceştia, îşi face cumpărăturile şi pleacă.
Malldoveanul însă, cum spuneam, are n-are money, semnează mereu o imaginară condică de prezenţă aici. Vine cît mai des cu iubita, cu amanta, consoarta, soacra şi le plimbă prin faţa vitrinelor strălucitoare, unde sînt admiraţi escarpinii italieni, parfumul pe care doar visezi să-l cumperi, pînă şi manechinele. Această preumblare ţine loc de teatru, de film, de vizită la prieteni sau rude, de cititul unei cărţi, fiindcă pe malldovean nu mi-l pot închipui cu alte cărţi în mînă, decît cu cele de şeptic. Pe lîngă asta, ascultă gîdilat pe la urechi limbajul de mall al vînzătorilor, al celorlalţi. Aici se combină totul: socializarea, distracţia, plăcerea papilară (păcat că nu se poate face grătar şi da pe gît o „malleculă” de ceva tare!) şi cultura de filme „de familie”. O cafea şi mulţimea de fast-food-uri se amestecă cu micile cumpărături. Şi uite aşa îi trece viaţa mallcom.
Cu riscul de a mă îneca ca ţiganul la mall (na! că iar nu-s corect politic), spun în final că mi-e silă de această viaţă a malldoveanului.
4.ISTORIA UNUI CAL
Ca Viorica, iapa lui moş Ion, nu mai era alt cal în sat. Şi asta nu numai pentru că era un cal roib mai înalt ca toţi ceilalţi, ci pentru că avea o anume sălbăticie şi nobleţe în felul de a fi. Nimeni nu o putea încăleca, decât moş Ion. Dar şi el se apropia încet-încet de ea, cu palma întinsă, şuşotind molcom. Întotdeauna Viorica tremura ca o fecioară la primul sărut. Sărea nărăvaşă într-o parte, se cabra, muşchii vălurindu-i-se pe toată spinarea. Cu greu se liniştea când moş Ion îi punea pe nesimţite căpăstrul şi o încăleca. N-o folosea niciodată la căruţă. Mătuşa Nataliţa, soţia lui moş Ion, cam boscorodea în fel şi chip împotriva Vioricăi. “Casa geme de treburi, iar el se uită toată ziulica în, Doamne iartă-mă… spatele dihaniei celei. Plus c-o buşumează de trei ori pe zi”. “Hm, femeile”, concluziona calm moş Ion, aflând de la noi, nepoţii, nemulţumirile mătuşii.
Viorica era liberă. Moş Ion îi dădea drumul în vale la Ţurlui, iar ea păştea acolo prin huceaguri toată ziua. Noi o însoţeam cât puteam. Cei mai fericiţi erau cei care reuşeau s-o atingă sau să i se uite pentru o clipă în ochii viorii, în care lumea se vedea arcuită şi turtită înfricoşător. Firişoarele de sânge din bolboşii ochilor făceau imaginea şi mai crâncenă. Alteori însă Viorica nu stătea locului. Avea hachiţe şi dispărea în pădure. Venea seara la poartă şi aştepta liniştită până îi deschidea cineva. Alteori nu se potolea până seara şi nu venea acasă. Atunci moş Ion lua frânghia, bărdiţa şi pornea în căutarea ei. Uneori se întorcea abia spre dimineaţă, obosit, ud până la brâu de rouă, dar bucuros – găsise pe Viorica. Fuma o ţigară la gura sobei, ca să nu deranjeze nepoţii, şi se gândea că parcă iapa asta ar fi fost om, numai că nu vorbeşte. Ba, la drept vorbind, poate că-i mai mult decât om, căci şi îngerii nu vorbesc decât pe limba simţămintelor, ca şi Viorica.
Ei, dar câteodată moş Ion avea chef de plimbare. Se bărbierea afară pe prispă, uitându se într-un ciob de oglindă. Se primenea, încălţa botforii de la 1916 şi, tot aşa, cu palma întinsă, se apropia de Viorica, care tremura toată. Noi tăbârceam şaua. Moş Ion o înşeua tacticos. Cu degetele sale pătrăţoase, bătucite de muncă, îi trăgea chinga pe sub burtă: cu patima, dar şi cu tandreţea îndrăgostitului, care strânge, dar şi compătimeşte în acelaşi timp. Mătuşa Nataliţa iar boscorodea şi făcea mare zgomot la bucătărie. “Hm, aşa-i femeia – slabă”, zicea moş Ion, iar noi nu pricepeam cum vine vorba asta, fiindcă vedeam că, dimpotrivă, mătuşa Nataliţa era grasă, iar el, moş Ion, era slab ca toaca. Apoi moş Ion se urca în şa: cu căciula brumărie pusă pe-o ureche, cu biciuşca cu fiong roş. “Doamne ajută!” zicea moş Ion şi-şi făcea cruce. Când îşi făcea cruce moş Ion, apoi îşi făcea! Rar, apăsând cu degetele de parcă bătea cuie. Apoi se apleca, deschidea portiţa şi plescăia din buze: “Hai, die, fetiţa!” Şi pornea în buiestru. Noi, nepoţii, rămâneam presăraţi prin ogradă, uitându-ne după moş Ion. Mătuşa rămânea şi ea cu vreo sită sau cu vreo oală uitată în mână şi se uita după el: “Of, că frumos îi, dracu’!” – zicea şi se ştergea cu colţul baticului pe la ochi. Într-adevăr, greu mai erau de înţeles femeile, gândeam noi.
Pe urmă a venit colhozul, iar Viorica a fost luată acolo. Când au luat-o, moş Ion n-a ieşit vreo trei zile din casă. După aceea venea pe la noi unu’ Holoşpin, zis Zăbălosu. Moş Ion îi tot dădea de băut şi îl ruga să aibă grijă de Viorica. “Să mă stucheşti în ochi, bade Ion, dacă eu… – gâjâia Zăbălosu după câteva pahare – să mă stucheşti în ochi!” Zăbălosu o avea în grijă. O puseseră la căruţă.
La câţiva ani după aceea, moş Ion a adus la noi un inginer de la C.A.P. Inginerul vorbea tare şi se interesa de toate câte avea în gospodărie moş Ion. Mătuşa Nataliţa tăiase din vreme o găină şi-o gătise. În odaia “de curat” moş Ion şi inginerul beau şi mâncau ţopurile, pieptul şi târtiţa. Noi, nepoţii, mâncam scurmuşele, capul şi gâtul la bucătărie cu mătuşa. Ce-or fi discutat, cât va fi dat moş Ion, nu ştiu. Dar ştiu că la vreo câteva zile a venit cu Viorica acasă. Noi am sărit în sus de bucurie. Viorica era slabă numai piele şi os, avea rosături şi răni pe spinarea costelivă. În jurul rănilor roiau muştele. Le alungai, se puneau imediat la loc. “Nu contează – zicea mătuşa – o facem noi la loc”. Moş Ion însă a apucat-o pe Viorica de frâu şi a strigat deodată la ea: “Iha!”. Calul a sărit doi paşi înapoi şi s-a oprit, lăsând capul ascultător în jos. “Iha!” – a strigat din nou moş Ion. Iar doi paşi înapoi şi iar s-a oprit. Tot mai încrâncenat, moş Ion a făcut la fel încă de câteva ori. “Nu se mai face la loc”, a zis la sfârşit. “Ăsta nu e calul meu”. “Cum, măi nebunule! E Viorica noastră!” se înfurie mătuşa. “Nu, nu mai e cal, e vacă. Au stricat calul, zice moş Ion. Nu vezi, nu mai e mândru, e supus ca o vacă”.
Din ziua aceea moş Ion nu s-a mai uitat la Viorica. Trecea pe lângă ea ca pe lângă un butuc fără suflet. Mătuşa se oprea lângă ea şi lăcrima. Acum o încălecam noi. Puteam. Nu ne mai înspăimântau ochii ei cu vinişoare crâncene de sânge. După un timp, moş Ion a vândut-o şi n am mai auzit nimic de ea.
Citeşte şi
Episodul 15 din romanul NERO, BRAC GERMAN, într-o Lisabonă tristă și cu dor de Nero, părăsit pe insula misterioasă…
PICĂTURA CHINEZEASCĂ, ascuțită și răpăitoare…
Din New York, confesiuni încântătoare în SUBSTITURI, cu Dana NEACȘU…
Zece ALTFEL DE POEME, de Puiu JIPA, în JI-PISME DE SÂMBĂTĂ…
Două mirări, cu marele regizor Constantin VAENI, în rubrica lui ÎN CALEA LUPILOR DE IERI ȘI DE AZI…
Doamna profesoară Mihaela MARIN și gândurile ei întristate, în CULTURĂ ȘI EDUCAȚIE…
CIUCLARISME cu, desigur, Bogdan CIUCLARU și o întrebare hamletiană…
MELANCOLII, două poeme de Constanța POPESCU…
STRATEGII DE DISTANȚARE, cu domnul profesor Petre STOICA…
Marius Alexandru DINCĂ și rubrica lui JUNIORI DE CARABELLA…
Un colaborator nou, un campion mondial, domnul profesor Ioan N. RADU, în rubrica COSMOSUL DIN NOI…
Domnișoara Ioana PIOARU, cu o foarte interesantă LECȚIE DE ZBOR…
CORESPONDENȚE SUBIECTIVE, cu domnișoara Erica OPREA…
O situație de presă, cu Pompiliu ALEXANDRU, în CULTURA URBANĂ…
Nostalgii de Actor, cu Puiu JIPA, în rubrica lui AȘA O LIPSĂ DE INCULTURĂ…
Alte PLIMBĂRI BUCUREȘTENE, cu domnișoara Cătălina CRISTACHE…
CULTURĂ ȘI ISTORIE, cu doctorul în istorie Radu STATE…
ARTIFICII DE LÂNGĂ SERELE CU FLORI, cu Mariana OPREA STATE…
CULTURA LA MARGINEA ȘOSELEI și domnul Teodor Constantin BÂRSAN…
Domnul profesor Daniel TACHE, doctor în filologie și CULTURA ONLINE…
JUNIORI DE CARABELLA, adică Daria STEMATE…
REFLECȚII MINORE, cu domnul profesor Aleaxandru IACOB…
Facebook
WhatsApp
TikTok
