CULTURA URBANĂ – Pompiliu ALEXANDRU: ARGUMENTUL LA ROMÂNI

Îmi vorbea cineva acum câteva zile despre politica actuală de la noi. Nu era decât o vorbă de pahar, nimic doct, nimic sistematic. Oricum, nici măcar analiștii politici nu au o altă abordare a fenomenului politic decât în același stil, aflați fiind sub aceeași metodă a lui „unde ne-o purta vorba”. Vorbim, nu discutăm! Monologăm, nu dialogăm! Ne certăm, nu criticăm sau disputăm! Distrugem persoane, nu idei sau argumente! Cam acestea sunt jaloanele printre care ne strecurăm în momentul în care ne prefacem că dialogăm. De fapt, cred că vorba potrivită ar fi „vorbim ca să ne auzim”. Nu degeaba românul are o zicală care îl caracterizează până în măduva oaselor: „a da din gură”. Clămpănitul mandibular este echivalent cu vorba de duh. Încercam așadar o discuție cu persoana în cauză despre alegeri, corupție, politruci și alte lucruri care ne întărâtă și ne pun sângele în mișcare. La un moment dat constatăm că politicianul P. este ginerele lui M, mare șef de servicii secrete, iar fata lui M este și ea mare, mare politician. Sau „politiciancă”! Apoi, gradele de rudenie se extind până la veșnicul Iliescu și alții. Apoi, concluzionez: „Așadar politica actuală este alcătuită doar din câteva familii care sunt strâns legate prin gradele de rudenie sau, când acestea nu există, prin gradul de implicare în afaceri care le aduc tuturor un profit. Deci aproape toți sunt interconectați și ne conduc prin permutări de n luate câte k, de douăzeci și cinci de ani încoace. Dacă inițial erau indivizi mai mult sau mai puțin separați, au avut timp în douăzeci de ani să devină rude de sânge. Și-au amestecat nu numai afacerile, ci și sângele. Faraonică atitudine la români!”. Revolta mea este însoțită automat de o întrebare practică: Ce este de făcut în aceste condiții? Ce soluții avem? Iar răspunsul interlocutorului este de-a dreptul sufocant; îmi răspunde iritat și plin de nerv, considerându-mi întrebarea și obraznică și fără sens. „Nu ai ce să faci domneʼ, așa este peste tot și dintotdeauna!” Aceasta trebuie luată ca o soluție-concluzie indiscutabilă. Punct. Problema este închisă. Dacă mai adaugi ceva la acestea, începi să iriți puternic. „Păi, de ce am vorbit atât? Nu căutăm niște situații de fapt, iar odată faptele stabilite, vedem ce facem cu ele? Adică ameliorăm ce avem de ameliorat și insistăm pe experiențele care ne pot aduce un profit de orice natură ar fi el – economic, moral, politic, social etc. – și îndepărtăm experiențele cu adevărat nocive? Nimic din toate acestea! Odată concluzia trasă – adică abandonul îmbrățișat, trebuie să trecem la alt subiect. Acest subiect este gata, este epuizat! Și tot așa, toată noaptea. Nici nu apuci bine să te enervezi de lucrurile strigătoare la cer pe care le descoperi – pe surse și bârfe – că imediat trebuie să treci la alt subiect, și mai puternic. Este ca un concurs de arătat cicatrici căpătate în lupte eroice în tinerețe. Unul povestește faptele de glorie, își arată rănile cicatrizate, iar tu intri în jocul empatic și suferi alături de el aventurile. După ce plângi și râzi cu el, trebuie să te oprești la aceste senzații și basta. Dacă pui la îndoială firul povestirii, arătând că există o contradicție temporală sau încerci să pui întrebări suplimentare care vin dintr-un scepticism nociv, atunci ți se dă în cap cu o concluzie de genul celei de mai sus și gura trebuie să îți fie sigilată. Nu avem nici cel mai mic habar despre ce este acela un argument și despre cum acesta se construiește, cum se critică, pentru a-l îmbunătăți sau pentru a reuși să găsim alte argumente mai puternice decât cele slabe, pe care trebuie să le abandonăm în favoarea celor puternice.

            Occidentalii sunt jenant de fixați în argumentația rece. Practică un exces de logică, mergând până la raționamentul de tip matematic. Dau impresia că în orice situație ei caută strict adevărul de tip matematic, chiar și în situațiile în care avem de-a face cu probabilitatea sau judecata de gust. A fi intelectual în spațiul occidental înseamnă a excela în argumente care sunt raționamente în miniatură. Costumul scrobit al funcționarului de la bancă afișează un zâmbet amabil, plin de răceala unui argument care se întinde în funcție de sumele potențiale pe care le poți aduce ca profit băncii. Relațiile sociale se zbat puternic în limitele unei logici matematici în care râsul din inimă sau poezia nu sunt decât deviații. Toată ziua se construiesc argumente care trebuie să fie puternice și foarte puternice. Un argument slab este aruncat la gunoi precum o piesă de mașină care nu trece testul de uzanță. Nu este nimic dacă am greșit argumentul-piesă, facem altul/alta și mai bună! Fiind obsedați de aceste performanțe intelectuale, care se măsoară în puterea argumentelor, occidentalii uită să trăiască, să viseze, să imagineze și să lase viața să curgă după bunul său plac. Grâul trebuie să fie egal, roșiile și merele trebuie să treacă printr-o grilă, iar tot ceea ce nu trece de normă, este aruncat la gunoiul inutilității.

            Românul se află la polul opus. El nu cunoaște deloc semnificația cuvântului „argument”. Alexandru Dragomir critica această logicizare excesivă. Dar nu până la a sfida logica însăși. Nu până la clămpăneala zgomotoasă care nu vehiculează niciun sens. A argumenta înseamnă, printre multe altele, a căuta un adevăr și  a-l susține, mai ales. Adevărul este ținta. Sau, în termeni sociologici, se caută soluția practică. Adevărul utilitate, mai pragmatic spus. A nega o idee înseamnă ceva. Cu totul altceva înseamnă să falsifici o idee. Negăm o idee pentru a arăta care este partea adevărului, cel care trebuie să iasă la lumină. Falsificăm o idee pentru că dorim să obținem ceva, în argumentul nostru, dar suntem conștienți că falsificarea înseamnă minciună. A nega o idee ne conduce automat la adevăr; a falsifica o idee înseamnă a crea o ficțiune care eventual ne poate servi la ceva. Dar cel mai trist lucru este să ieșim din suita aceasta argumentativă și să intrăm în falsificarea de fapte. Atunci nu mai avem de-a face cu nicio normă, cu nicio logică. Nu mai avem niciun teren ferm. Ori, în acest domeniu excelează românul. Occidentalul este obsedat de adevărul acesta, ignorând beneficiile persuasiunii. El caută doar adevărul matematic pe care îl consideră, de altfel, ca fiind și Adevărul pur. Adevărul social nu este decât o chestiune de probabilitate și este un minus. Raționamentul rece este deasupra argumentării. Un argument bun nu este decât cel care se identifică cu raționamentul. Rusul, pe de altă parte, este un expert și al falsificării ideilor, pe lângă cel al faptelor, căci acestea două merg de obicei mână în mână. El face un munte și din gunoiul occidentalului. Ideea falsă este la fel de utilă precum cea adevărată. Vezi pervertirea marxismului în comunism! Dar românul este cu adevărat expert în a falsifica direct fapte. De ce? Pentru că el nici măcar nu are la îndemână o realitate. Realitatea este ceva care se construiește zilnic și îl uimește ca pe filozof. De aceea istoria este cu mult mai periculoasă decât filozofia. În istorie poți falsifica fapte, în filozofie, doar idei. Ca atare astăzi suferim de o boală psihologică – nu mai reușim să identificăm realitatea. Ori aceasta se construiește clar după legi sociale, în comunitate. Dar comunitatea este pervertită pentru că nu are un limbaj comun, fixat pe anumite norme, care să o lege în jurul unor dialoguri. A dialoga înseamnă a schimba idei, a argumenta în vederea obținerii unui adevăr sau cel puțin o concluzie care să fie utilizată practic în vreo acțiune. Ori nu avem o comunitate, avem doar o gloată amorfă. De aceea nu împărtășim aceeași realitate, ci mai multe. Spunem că nu avem societate civilă. Așa este! Spunem că suntem lipsiți de simț civic. Așa este! Nu avem nicio morală, nicio valoare fixă! Observați exclamațiile pe care le folosim cel mai des când ne confruntăm cu așa-zisa realitate: „nu se poate așa ceva”, „în România totul este posibil”, „incredibil”, „inimaginabil”, „viața bate filmul”, „nu este adevărat ce ni se întâmplă”, „e de necrezut ce se întâmplă” etc. Nu căutăm soluții, căci acestea ne pun mintea la contribuție – soluția definește o realitate concretă. Doar vorbim pentru a prezenta niște fapte așa cum le vedem noi, ca indivizi separați, iar acestea constituie Realitatea. A le nega sau critica este echivalent cu a nega Realitatea, ori așa ceva nu este posibil. Ne construim fiecare propria realitate și este normal să reacționăm cu nerv în momentul în care vine cineva și cu un bobârnac argumentat ne năruie ditamai castelul de nisip pe care l-am făurit cu atâta trudă. Ne aruncă brusc în hăul existenței și așa ceva nu este de dorit. Atunci procedăm simplu: respingem și falsificăm prin orice mijloace factorul perturbator. Logica? Ducă-se! Argumentul? Ce e aia? La ce îmi ajută să știu să argumentez când eu te pun în fața unui măr? Mărul nu se argumentează. Se mănâncă, se privește, se dorește. Nu se argumentează. Ori noi ne aflăm veșnic în fața unei lăzi cu mere. Cele mai multe stricate. Orice în lumea asta poate fi redus la gândirea simplă a realității mărului. Ideile abstracte sunt pentru filozofi. Tot ce depășeste viermele mărului intră în poezie. Cum poți critica o modalitate de vot sau să ceri să ai alți candidați decât cei pe care îi ai? Așa ceva nu se discută! Nu poți pune în discuție lada de mere pe care o ai în față. Așadar, nu avem ce face cu argumentele. Trebuie doar să admirăm și atât. Iar dacă nu îți convine ceva, atunci du-te în altă parte, „caută-ți de lucru în altă parte dacă nu îți convine salariul!” Deci față de faptele pe care cineva ți le prezintă și nu îți convin, atunci mai ai o alternativă la îndemână, în afară de a admira. Abandonul! Caută-ți propria realitate care să îți convină! Aici eu fac regulile, deci e realitatea mea! Pleacă doi metri mai încolo și vezi că e loc pentru amândoi! Poți să îți construiești un imperiu la doi metri mai încolo, chiar cu turnulețe de tablă. Ce treabă are că lângă imperiul tău se află un monument istoric?! Una-i una, alta-i ala. Așa se desfășoară logica alegerilor în politică, de exemplu. Dacă încerci să discuți, ajungi inevitabil la întrebarea concretă și veșnică la români: „eu cu cine votez?” Ori te apuci să susții pe cutare și riști enorm să te alegi cu capul spart pentru că cel din fața ta îl preferă pe alt cutare, neascultându-ți argumentele, nereflectând. Doar neagă cu putere și cu voce cât mai tare, pentru a-ți arăta că nu vrea să mai audă nimic, căci îi distrugi sistemul de convingeri atât de elaborat construit. Cutare face parte dintr-o altă realitate decât cea a lui și asta e de rău. Nu rimează! Cum poți să pui alături pe Mickey Mouse cu Isus? Fac parte din două realități distincte. Mai bine te apuci, în astfel de situații, să ridici din umeri, alături de neputința celui din fața ta, concluzionând că „nu avem ce face!”

            Nu ne vine să credem că trăim alături de oameni care nu știu efectiv în ce țară trăiesc, sau, mai rău, nu știu pe ce planetă trăiesc! Nu știu câte luni are anul și spun că este un lucru bun că manelistul Guță candidează la președinția țării. Dan Diaconescu este exact un baron Munchausen care ne defilează hipnotic prin fața ochilor uzine întregi reabilitate sau mai știu eu ce scenariu de genul Agatha Christie. Iar realitatea aceea chiar poartă numele de… România! Sau Realitatea! Iar când ajungem să spunem că suntem egali cu acești oameni, în vot, cel puțin, trebuie să credem și să admirăm acest lucru. Dacă nu vă convine, atunci plecați de aici! Adunați căpșuni pe undeva! Ce nu este clar în această egalitate? Ce nu este clar că personajele acestea de desene animate pot și au voie să devină președinți de țară? Aveți o privire foarte denaturată a realității. Dacă nu puteți să vă adaptați, schimbați-vă după această realitate sau dispăreți!

POMPILIU ALEXANDRU este lector universitar la Universitatea „Valahia”, din  Târgoviște, doctor în filosofie, în România dar și la Sorbona, artist fotograf și, peste toate, absolvent de CARABELLA…