Să nu ne „ferim”de cuvintele adesea ocolite de falsele cronologii contemporane… OCTAVIAN SOVIANY este unul dintre marii scriitori ai literaturii de azi. A fost tradus în franceză, engleză, spaniolă, germană, italiană, maghiară, polonă, slovenă, bulgară etc. S-a spus că este unul dintre cei mai plini de substanță născocitori de istorii pe care-i avem. Pe lângă poezie, critică literară şi romane, a scris şi piese de teatru, unele dintre ele montate pe scenele din ţară, a tradus din marii clasici ai literaturii universale. Suntem recunoscători pentru că ne-a dat posibilitatea de a le oferi cititorilor noștri, de la Gazeta Dâmboviței, la fiecare sfârșit de săptămână, un regal de poezie…
Poezii de azi…
1.
Aici
teama de păduchi
e mai puternică
decât teama de
moarte.
De aceea
ei mă caută de
păduchi.
Exasperaţi
că nu găsesc
păduchii pe care
îi caută. Cu degete
ca nişte limbrici
care parcă le ies
direct din torace,
în halatele lor impecabile.
Eu stau liniştit.
Te închipui spunându-mi:
„Fă un duş fierbinte,
pune-ţi o cămaşă curată
şi o să fie mai bine.
Aş vrea
să-ţi fi lustruit
măcar o singură dată pantofii
ca să fie bine.
Acum
creierul tău
e plin de păduchi,
ai o rană pe faţă,
iar eu ştiu să cos.
Nu ţi-am lustruit niciodată
pantofii.”
Ei mă duc într-o cameră
unde oamenii sunt legaţi
cu nişte curele de paturi.
Mi se întinde o
sticlă de apă. Cineva strigă
un nume
sonor de femeie
/poate lavinia/
slobozind un jet de urină
pe cearşaful slinos.
Altul
molfăie o
bucată
tare de pâine.
Căci aici teama de foame
e mai puternică
decât teama de moarte.
O înţepătură în fund
şi pe urmă nimic.
Somnul zboară prin cameră
ca o molie
mică şi neagră.
E bine.
Căci aici teama de insomnie e
mai puternică
decât teama de moarte.
2.
Am mâncat
ciorbă de varză.
Am mâncat
macaroane
şi am băut
apă. Apoi
ne-am dus
să ne aşezăm la
soare în curtea
spitalului
cu burţile noastre
fleşcăite ca
nişte saci de
cartofi şi cu
ficaţii noştri cirotici.
Cu picioarele noastre
care tremură
sub pulpana halatului stăm la
căldură şi spunem
căldura e bună
ca o fată cu
nume de
farmacie,
ca o fată
care miroase a muşeţel
şi poartă pe cap
o cunună de rapiţă.
Acum în oraş
bărbaţii-şi descheie la
gât
cămăşile viu
colorate şi
se simt mai
puternici.
Noi recunoaştem
primăvara după mirosul
ei de
plante medicinale.
E vremea culesului
Ochii obosesc,
urechile se înfundă.
Simţurile
sunt ca bărcile debarcaderelor
într-o seară ploioasă.
Rămâne doar mâna
fojgăind printre litere
ca o lipitoare
lungă şi albă.
Pregătindu-se să
culeagă mărul pădureţ
pe care l-ai rîvnit toată viaţa.
De acum totul e limpede.
Sângele tău şi-a găsit
direcţia bună şi se desparte de
inimă.
Ochii se despart de
vedere.
Prin oasele tale
patinează o femeie de aer
care-ţi adună
unul câte unul cuvintele
şi le lasă apoi să se-mprăştie
precum funigeii.
Nu vezi
cât e de simplu?
N-am fost
un şcolar prea destoinic.
Am încercat să imit
formele frunzelor,
dungile cenuşii ale ploii,
linia unui şold de
femeie.
Cel mai bine
am reuşit
să imit
praful
cu mâinile mele de praf
ca
jumătăţile unei clepsidre.
Am scris
cu cenuşă şi cu funingine.
cărţi despre neputinţă.
Am văzut lumea
doar într-o oglindă
pătată de muşte.
Acum
nu mai e nimic de făcut.
Lucrurile pe care le ating
încep să se înnegrească.
Poezii mai de demult…
1.
Cu vocea ta, deprinsă să alinte,
Tu mă îngâni domol şi îmi murmuri.
În loc de carne, noi avem cuvinte,
Cuvintele se fac pe urmă guri
Cu buzele cioplite din rubine
Şi suferind de un cumplit nesaţ,
În timp ce eu întind acum spre tine
Un vers ce se mlădie ca un braţ.
Precum doi poli rotind pe-aceeaşi axă,
De acum nu mai există tu şi eu,
Iar vocea ta treptat devine coapsă
Ce freamătă domol sub glasul meu.
Şi, ca-ntr-un fel de noapte nupţială,
În care te-am străpuns şi te-am durut,
Urechea ta e parcă o fecioară
Care-şi boceşte himenul pierdut.
Iar vocea ta atunci devine geamăt,
Iar vocea ta apoi devine tril
Şi ne unim silabele-ntr-un freamăt,
Să zămislim din ele un copil.
2.
O sfâşiere ne-otrăveşte visul,
Dar dulci-amare fericiri ne cern!
Tu-mi tatuezi pe buze paradisul
SI jos, pe pântec, bezna din infern.
Ti-s degetele moi ca nişte muguri ,
Iar când sfârşim cu dragostea, in zori,
Aş vrea să scriu tratate despre fluturi
Pe coapsa ta ca lemnul de viori.
Oricât amar mai trebuie să vină
Si-oricât am mai avea de dat tribut
O, diavolul meu palid de lumină,
Îmbrăţişează-ţi îngerul căzut!
Cuprinde-mă din nou cu braţu-ţi moale
Si, chiar dacă se uită lumea strâmb,
Să ne iubim pe pajiştile tale
Ca fluturii cu florile de câmp.
Şi-apoi, când iar e-o noapte de aramă
Şi în ispita cărnii iarăşi cad,
Lipeşte-te de mine fără teamă,
Căci paradisul nostru e în iad
În noaptea asta, care pare plumb,
Slujindu-mă de glasul meu drept velă,
In trupul tău pătrund precum Columb
Cu trupul meu în loc de caravelă,
Cum intră credincioşii în biserici
Şi nu ştiu ce icoană să adore.
Pe coapse tu ai sute de Americi
Şi mii şi mii de insule Azore.
Iar sânii tăi acoperiţi de nea
Sunt biciuiţi de vânturi ca o landă.
Eşti ca un vis de iarnă, Adda mea,
Si locuieşti un fel de Groenlandă.
Acolo, ca-n colibe de omăt,
/Doar tu mai porţi aici podoabe roşii!/
Noi facem iar cu buzele prăpăd,
Iubindu-ne barbar ca eschimoşii.
Şi nici nu ştiu ce-otrăvuri să mai bem
Când vine iar vântoasa să ne fure,
Iar trupul meu pătrunde ca un ren
In trupul tău, ce parcă-i o pădure.
4.
N-o mai iubesc pe Hedda Gabler, nu,
Detest tot ce e patimă bolnavă,
Căci apăruşi dintre fiorduri tu,
Femeia mea de abur scandinavă,
Si te privesc, te tot privesc cu jind,
Gândindu-mă, cu multă voluptate,
Cum cresc în taină ierburi de argint
Sub cingătoarea ta de castitate.
Mă bâlbâi groaznic, nu mai ştiu să cânt.
Şi-aş vrea să dorm adânc la tine-n poale.
Tu eşti de aer ,nu eşti de pământ .
Şi-s avalanşe şoldurile tale.
În nopţi fără sfârşit şi început,
Când mă cuprinzi în braţe şi mă legeni,
Iar ochii tăi mă mângâie tăcut
Nu suntem oare ultimii mesteceni?
Să se topească tot ce e pământ!
Şi ningă! Troienească-ne zăpada!
Mă bâlbâi groaznic! Nu mai ştiu să cânt!
Jag älskar dig! Du är mitt under Adda!
Facebook
WhatsApp
TikTok
